Urmează studii de pian, la început în familie, apoi la Conservatorul din Bucureşti, urmate de un stagiu la Paris. A crescut alături de copiii lui Caragiale, întrucât tatăl său era un apropiat al familiei marelui dramaturg român.
În anul 1909, Ion Luca Caragiale scria despre ea: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.”
Susţine numeroase concerte în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu. Îşi face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, “Bilete de papagal”, fiind autoarea unor nuvele, romane şi texte memorialistice. Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din Bucureşti, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din capitală, până la ieşirea la pensie. Mulţi dintre pianiştii celebri ai României au fost elevii Cellei Delavrancea. Amintim doar pe Nicolae Licareţ, Dan Grigore şi Radu Lupu. Cu pianistul Dan Grigore stabileşte o colaborare şi o prietenie artistică de lungă durată.
Cella Delavrancea a publicat sute de cronici muzicale şi texte consacrate fenomenului muzical, fiind primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului Centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. Artista moare pe data de 9 august 1991, la vârsta de 104 ani.
“Cucurigu gagu, cântă cocoşul…”
În 1922, Cella Delavrancea îl cunoaşte pe Constantin Brâncuşi, întâlnirea dintre cei doi fiind relatată chiar de marea pianistă în “Carte de inimă pentru Brâncuşi”, apărută în 1976, la Editura Albatros.
“…Pe stânga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adânci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
– Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cânţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
– Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atârna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă tăiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mâinile agere (…)
În faţa mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat:
– Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz şi ai să mănânci ciuperci pregătite de mine.
Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. “Cucurigu gagu, cântă cocoşul”, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs maliţios:
– Bravo! Nimeni n-a simţit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc… Am să-ţi pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spune-mi, cum de ai ghicit?
– Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş.
Brâncuşi era mirat. Se îmblânzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră, şi la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărât ziua dejunului”…
Irina NASTASIU