169 de ani de la naşterea lui Eminescu

14/01/2019

„Cine-au îndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima câinii…”

Acum 169 de ani, la 15 ianuarie 1850, se năştea Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, cum l-a numit criticul literar George Călinescu. Dincolo de superficialele manifestări festiviste, specifice acestui eveniment, ziua de 15 ianuarie ar trebui să fie şi un prilej de reflecţie asupra activităţii marelui poet, pusă în slujba neamului său, dar şi a contextului real în care s-a produs „debarcarea” din viaţa publică şi moartea acestuia. Aducând deseori în discuţie, în articolele sale din ziarul „Timpul”, situaţia teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină, pe care şi le dorea unite într-o Românie Mare, Eminescu era la curent, totodată, cu acordul secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Prin acest acord, România urma să se orienteze politic spre Austro-Ungaria, nemaiputând să-şi revendice Ardealul. „Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază «Tribuna» în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele”, arată reputatul eminescolog Nae Georgescu, în cartea sa, „Boala şi moartea lui Eminescu”, apărută la Editura Criterion, în 2007. Astfel, declarat oficial nebun şi internat la psihiatrie, într-un moment în care România urma să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, Eminescu s-a stins din viață în clinica doctorului Suțu, în urma unei lovituri la cap provocată de un alt pacient. Militant pentru unitatea tuturor românilor Încă din 1882, Eminescu pune bazele „Societăţii Carpaţii”, care avea drept ţintă refacerea „Daciei Mari”, proiect ce anunţă actul Marii Uniri din 1918. În 1883, societatea număra deja 20.000 de membri. „Dominată de ardeleni, din această societate făceau parte mulţi intelectuali de valoare. Societatea era pregătită chiar şi pentru luptă armată. Imperiul habsburgic o simţea ca pe o ameninţare foarte serioasă şi a impus guvernului de la Bucureşti desfiinţarea ei, condiţie stringentă a încheierii tratatului secret din 1883”, aminteşte Theodor Codreanu, în volumul „Dubla sacrificare a lui Eminescu” (Ed. Serafimus, 1999) Dar de ce deranja Eminescu? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor. „Jurnalistica lui redă demnitatea proprietăţii cuvântului, cristalizând, totodată, o doctrină naţională modernă, capabilă să oblăduiască aducerea României pe locul meritat în rândul marilor culturi şi civilizaţii europene”, subliniază Theodor Codreanu. Asasinat din cauza activității sale jurnalistice Scriitorul Nicolae Georgescu își expune propria teorie despre sfârșitul poetului național, concluzionând că acesta a fost asasinat, din cauza activității sale jurnalistice. „El a trebuit să fie sacrificat, ca ziarist și om politic, pentru ceea ce am putea numi integrarea României în Europa de atunci. Pe fondul unei crize a bolii sale de nervi s-a declanșat o stratagemă de reținere, apoi de îndepărtare a lui din presă – și din acest an, 1883, până în 1889, anul morții sale, el n-a mai putut reintra în viața publică. O puternică presiune politică, dar și mediatică, a făcut ca Eminescu să-și piardă definitiv credibilitatea ca ziarist și om politic. Astfel că marele om de presă, cel care a făcut istorie în presa timpului și a băgat presa în istorie, a fost învins tocmai de către presă”, subliniază Nae Georgescu, într-un interviu publicat pe site-ul ActiveNews. Astfel, după o lungă perioadă de suferinţă, din care nu au lipsit tratamentele cu cantități enorme de mercur sau bătăile cu funia udă, până la leșin, Eminescu pleca, la 15 iunie 1889, la odihna veşnică, pe care şi-o dorise atât de mult, încă din timpul vieţii sale chinuite. Mai actuale azi ca niciodată ni se par versurile „Doinei” eminesciene, străbătute de durerea şi revolta unui neam umilit şi prigonit, dar şi de speranţa redobândirii unităţii naţionale: „Cine-au îndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia/Şi neamul nemernicia./Ştefane, Măria Ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ Arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija Sfinţilor/În sama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,/Doar s-a ‘ndura Dumnezeu/Ca să-ţi mântui neamul tău!”

Irina NASTASIU