Se împlinesc, astăzi, 166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, „poetul nepereche“ al literaturii române. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puțin români. Și-a închinat viața slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertății și unității naționale.
Neînțeles de contemporani, catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantități enorme de mercur și unde a fost „tratat“ prin bătăi cu funia udă, până la leșin, Eminescu a murit pe altarul țării, cu gândul să pună bazele unei organizații independente, de trezire și promovare a spiritului românesc și de refacere a Daciei mari. În timp ce guvernul României se pregătea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naționaliști, Eminescu era internat în clinica doctorului Șuțu, prin „grija“ lui Titu Maiorescu.
Tot aici își va găsi, peste ani, și sfârșitul, în urma unei lovituri la cap. În lucrarea „Boala și moartea lui Eminescu“, scriitorul Nicolae Georgescu își expune propria teorie despre sfârșitul poetului național, concluzionând că acesta a fost asasinat, din cauza activității sale jurnalistice. Astfel, Nae Georgescu arată că, în timp ce era spitalizat la clinica doctorului Suțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient, lovitura provocându-i moartea.
Evenimentul este relatat de Dumitru Cosmănescu, frizerul regelui Carol, care venise în acea zi de 15 iunie 1889 în vizită la Eminescu…
„Era un om domol și foarte așezat… “
„Un modest cetățean, mic de stat și cu o bărbuță albă, a suit alaltăeri scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, «îl servea» adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
− Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Și avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: Da’ unde e Dumitrache?
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt «specialist» și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră. De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute fundă.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese și la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș, și alții care-i ziceau lui Eminescu «maestre» și el râdea, bătându-i pe umăr.
„Dumitrache, adu’ repede doctorul că mă prăpădesc … Ăsta m-a omorât!“
Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele.
…Venisem la Șuțu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române!».
Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu’ repede doctorul că mă prăpădesc … Ăsta m-a omorât!».
L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă și când am tras mâna îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!
* Modestia și simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită firește numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul și victima se găseau la un loc“.
(Text apărut în „Universul“, București, 28 iunie 1926, p. 3. Reluat în „Cuvântul Ardealului“, Cluj, 1 iulie 1926, și în „Primăvara“, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926)
Irina NASTASIU
PRIMUL MARE POET EUROPEAN AL ROMANIEI
In fiecare an, la 15 ianuarie, Poporul Roman sărbatoreşte ziua de naştere a Poetului Naţional, Mihai Eminescu.
Intr-un timp fizic extrem de scurt-ceva mai mult de 10 ani-Eminescu ne-a lăsat o operă nemuritoare, în faţa căreia generaţii după generaţii se pleacă înfiorate şi emoţionate.
Prin operele pe care le produc, geniile impun condiţia eternităţii, viaţa lor se substituie operei şi alcatuiesc secventa de aur a existentei unei întregi naţiuni. Poezia lui Eminescu atinge proporţii cosmice iar destinul a făcut ca printr-o capodoperă, “Luceafarul”, poetul naţional să se mai cheme şi Luceafărul poeziei româneşti.
O stralucire eternă, aşadar, un nume care a devenit simbol, o sărbatoare perpetuă prin care se rosteşte şi se aude marea poezie.
Auziţi ? ….. e foşnetul eternităţii.