Cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este înscrisă în Calendar la 14 septembrie.
În această zi sărbătorim amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci şi anume:
1. Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi înălţarea ei solemnă înaintea poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului , în ziua de 14 septembrie a anului 335;
2. Aducerea Sfintei Cruci de la perşi în anul 629, în timpul împăratului Heraclius , şi depunerea ei în Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630.
Sărbătoarea, după o cronică anonimă, ar fi instituită în anul 335, când- din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare – a avut loc sfinţirea celebrei bazilici construite de el , aflată deasupra mormântului Domnului. Tot atunci a fost arătat mulţimii lemnul sfânt de către episcopul Macarie al Ierusalimului , după cum am amintit mai sus. Din momentul aducerii Sfintei Cruci la Constantinopol în timpul lui Heraclius , serbarea Înălţării Sfintei Cruci s-a extins, generalizându-se treptat până în sec. al VI-lea în toată Biserica din Răsărit.
În calendarul roman , sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a fost introdusă de către Papa Serghie I (687-701) , care era antiohian de origine.
Spre deosebire de alte praznice împărăteşti , Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post, deoarece ne aduce aminte de suferinţele şi moartea Mântuitorului.
În vechime, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era “adorarea” Crucii de către creştini, care scandaliza mentalitatea păgână şi pe care păgânii , neînţelegând-o, o răstălmăceau şi o denaturau (ca şi grupările sectare , astăzi), numind în derâdere pe creştini adoratori ai Crucii. Dar tocmai aceste atacuri constituie astăzi dovezi indirecte despre existenţa unui cult creştin al Crucii în acea vreme.
Cinstim Sfânta Cruce după cuvântul Apostolului: ”Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim , este puterea lui Dumnezeu”(I.Cor.1,18).
Crucea vestitoare
De când eram copil , într-un sat de munte , îmi aduc aminte de o cruce, aşezată la poalele unui drum. Crucea slujea de popas călătorilor, în vederea obositorului urcuş. Crucea vestea urcuşul şi îmbia la odihnă, popas şi putere în vederea acestui urcuş greu.
Aceasta e şi Crucea Domnului. Ea vesteşte urcuşul, calvarul, suferinţa. Ea ne îmbie cu odihnă şi putere în vederea suferinţelor, ostenelilor şi jertfelor prin care trebuie să trecem. Dragă cititorule, nu este Cruce şi mântuire fără “urcuş“ , fără suferinţă şi, dacă este necesar, chiar jertfă supremă!
Preot Prof. Dumitru CHIŢIMUŞ