Ion Creangă s-a născut la Humulești, în județul Neamț, la 1 martie 1837, fiind fiul lui Ștefan al lui Petrea Ciubotariul și al Smarandei și având încă șapte frați.
În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Mai întâi este pregătit de dascălul din sat, după care mama îl încredințează bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, la școala învățătorului Neculai Nanu. În 1853, este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț, sub numele Ștefănescu Ion. După dorința mamei, va merge la Școala catihetică din Fălticeni, unde apare sub numele de Ion Creangă. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi“ de la Socola.
Se căsătorește la Iași, cu Ileana Grigoriu, iar la 19 decembrie 1860 se naște fiul său, Constantin.
În 1864, Creangă urmează cursurile de la Școala preparandală Vasiliană de la Trei Ierarhi, unde îl are profesor pe Titu Maiorescu.
În 1872, după ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Din 1874 este repus în drepturi ca învățător (la Școala nr. 2 de băieți din Păcurari), iar în 1875 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, de care îl leagă o strânsă prietenie. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie, suferind mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu și al Veronicăi Micle.
Moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău.
„Creangă se prăbuși deodată, lovit de atac și de apoplexie…“
Despre moartea „marelui nostru hâtru“, cum îl numea Zoe Dumitrescu Bușulenga, aflăm amănunte în lucrarea criticului literar George Călinescu, „Viața și opera lui Ion Creangă“:
„În ziua de 31 decembrie 1889 institutorii solicitară lui Th. G. Rosetti, ministru de justiție și ad-interim la instrucție, care se afla în Iași, o audiență și fură primiți în Palatul administrativ. Va fi ieșit Creangă din curiozitate în oraș să mai afle ce se mai aude? Vremea era urâtă, a ploaie, și zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (așa cel puțin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său, Zahei. Era o prăvălie întunecoasă și urâtă, cu o mică odăiță în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuși deodată, lovit de atac și de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e cețoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii și-aduc aminte că au ridicat mortul din Țicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap și lumea îl privea. Fața îi era rumenă și gura întredeschisă, ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundați luciul ceros al morții. Fiind sărbătoare, nu toată lumea știu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu și Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă și el pe la cine știe cine, și părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârșit, se răspândi în pripă o invitație, cu un înger și o salcie, concepută în acest stil:
«Ioan Creangă, profesor în vârstă de 52 ani, după o lungă suferință a încetat din viață în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marți ianuarie, ora 1 precis, la cimitirul Eternitatea, unde se află depuse rămășițele lui. Fii [sic], frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și cunoscuții a asista la înmormântare.»
Nu asistară însă prea mulți, fiindcă invitațiile nu putură fi împărțite la vreme și mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise și deodată un ger umpluse ulițele de ghețuș. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învățătorii, elevi și studenți și tânărul licențiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A.C. Cuza și alții, bineînțeles părintele Gh. Ienăchescu și ceilalți tovarăși la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripția: «Voitorului meu de bine scump prieten și tată». Se ținură obișnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoțiune foarte comunicativă» de viața și meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani.
«Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toți în fața mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaș al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii și tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă își simt acum inima zdrobită și cugetarea înnourată în fața muțeniei și a neclintirei în care el zace, muțenie și neclintire care ne face să ne îngrozim și să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut și nu neclintit a fost Creangă în viața lui.»
Altă moarte se cădea feciorului Smarandei și al lui Ștefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruța lui moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruța cu boi, în port țărănesc, cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi și să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăți a Neamțului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde se vede încețoșat Ceahlăul, și Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel“. (G. Călinescu, „Viața și opera lui Ion Creangă“, Ed. Litera, 1998)
Irina NASTASIU