Poeta Victoria Milescu, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universității Bucureşti, secţia română – engleză, a desfăşurat o activitate publicistică de invidiat şi este autoarea unui număr impresionant de volume: Welcome December / Bun venit, Decembrie (ediţie bilingvă, română – engleză) 1994; Şlefuitorul de lacrimi, 1995; Izbândă furată, 1995; Inimă de iepure,1998; Arleziana, 2000; Zâmbet de tigru, 2001; Ecoul clipei, 2003; Flacăra nevăzută / Làthatatlan Làng (ediţie bilingvă românămaghiară) 2008, la care se adaugă alte cărţi pentru copii: Cartea cu surprize; Cine l-a salvat pe Murdărel, 1995; Abecedar-ghicitoare; Dicţionar-ghicitoare, 1998; Lacrima de cristal; Găseşte rima, 2000, Animalele mele dragi, 2006,ș.a., precum şi numeroase traduceri din limba engleză. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei UNESCO „Iulia Haşdeu”, membră ASLA, Oradea, membră a Academiei Interferenţelor Internaţionale, Fundaţia „Paul Polidor”. În cursul anului 2018, Editura Dominor îi publică volumul Conspiraţii celeste, care beneficiază de o elogioasă prefaţă semnată de Florentin Popescu, din care reţinem o singură frază edificatoare: „Fără îndoială, Victoria Milescu este o poetă cu mult mai importantă decât unele gloriole ale momentului, elogiate prin reviste, iar volumul acesta o dovedeşte încă o dată”. Aprecieri asemănătoare formulează mulţi alţi comentatori iluştri ai operei sale: Romul Munteanu, Gheorghe Tomozei, Radu Cârneci, Geo Vasile, Octavian Soviany, Radu Voinescu, Constantin Abăluţă, Mariana Filimon, Ioan Ţepelea, Constantin Cubleşan, Valeria Manta Tăicuţu, Monica Mureşan, Lucia Olaru Nenati ş.a. Fără a ne lăsa impresionaţi de avalanşele de superlative ale celor sus menţionaţi, ci doar de siguranţa expresiei, claritatea rostirii şi acuitatea percepţiilor din textele sale, vom începe prin a spune că poemele Victoriei Milescu evidenţiază un timbru liric de o surprinzătoare prospeţime, spontaneitate şi vitalitate. Oscilând între sacru şi profan, poeta dezvăluie o sensibilitate autentică, aptă să prelucreze trăirile metafizice şi tot ceea ce înseamnă suferinţă ivită din prea multă dragoste: „îngerul aerului / scutură sângele / dintr-un pom înflorit”, „zilele frumoase au gustul şi mirosul / vârstei de aur a durerii”, „las în urmă izbânzi / iubiri mistuind până la măduvă” , „zac în ploaie sub stropi / toropiţi de iubire şi durere” , „ astăzi el pleacă / devenind durere”, „trecutul arde/ ca o rană adâncă”. Universul liric al V.M. este împânzit de câteva obsesii, reprezentând eternele teme ale poeziei: Dumnezeu, iubirea, viaţa, moartea, lacrima, fulgerul, arborele, muntele, aerul, pâinea, îngerii, pustiul, ploaia, singurătatea, veşnicia ş.a. După cum se ştie, aerul şi muntele sunt simboluri ale ascensionalităţii permanente, comunicând cu azurul, cu divinitatea. Apa, element primordial, este matricea vieţii, dar şi a morţii, iar arborele, care face legătura dintre pământ şi cer, este un simbol al reînvierii, al eternităţii. Alături de acestea, revin obsedant simbolurile candorii: zborul, pasărea, floarea, albul, roua ş.a. , întrucât năzuinţa spre puritate constituie una din tendinţele fundamentale ale volumului. În aceeaşi măsură, culoarea roşie („buchet de flori roşii”) alături de variantele sale (rubinul, sângele, focul, fulgerul) reprezintă culoarea vieţii, a energiilor şi forţelor creatoare, a pasiunilor puternice, a dragostei mistuitoare: „plămânul meu de rubin”, „sângele dulce al amintirii”, „focul de oase”, „săgeata de foc” , „n-am reuşit să fiu focul / mistuind marea”. După cum se vede, Victoria Milescu îmbină armonios substanţa unei culturi temeinic asimilate cu o sensibilitate proprie, privind lumea cu înţelepciunea filosofului convins de antinomiile acesteia. Antiteza, paradoxul şi oximoronul (dezastrul cel bun, măreţia slăbiciunii, povara blândeţii – trei titluri de poeme) sunt procedeele predilecte ale acestei poete, care reuşeşte să găsească un numitor comun contrariilor: eternul şi efemerul, frumosul şi urâtul, fericirea şi tristeţea, viaţa şi moartea, toate acestea împletindu-se într-o cunună de mistere. Familiarizată cu principiile filosofiei ZEN, poeta – care a scris şi haiku-uri – ştie că, pentru a înţelege realitatea în integralitatea ei, trebuie percepută atât partea luminoasă, cât şi cea întunecată a acesteia. A alege doar unul din cei doi termeni ai binomului înseamnă a te mulţumi cu jumătăţi de măsură, iar poeta vrea să admire şi partea nevăzută a lumii. Viaţa şi moartea sunt cele două feţe nevăzute ale medaliei, una neputând exista fără cealaltă. Pentru V.M. viaţa înseamnă, în primul rând, dragoste, de aceea dragos(moar)tea se întrepătrund, fiecare extrăgându-şi sevele din extazul celeilalte, soarele zilei se îmbrăţişează cu luceafărul nopţii, poetizarea fiind învestită astfel cu virtuţile unui act cosmogonic ce transmite ecoul unei nobile şi pustiitoare suferinţe. Două titluri (Zbor cu aripa tăiată şi Viaţa ca un ecou al morţii) ilustrează din plin această idee transfigurată în imagini sugestive, presărate în întregul volum: „binevenit eşti tu, sunet al morţii”, „odihna cea mare e spre binele meu”, „Dumnezeu şi moartea îmi caută de grijă”, „trup de viaţă şi moarte”, „vino să inventăm moartea”, „ a muri este tot / un fel de a scrie poeme”, „capcana vieţii, capcana iubirii…/ purtându-ne spre necunoscutul/ ştiut doar de tine”. În majoritatea poemelor se întrezăreşte efigia morţii, transfigurată prin culoarea predominantă, negrul: „cine se va arunca primul în valul negru”, „nimic nu se clintea / în steaua neagră”, „întunericul ca o lavă / inundând galaxiile”, „picură sânge negru / însemnând calea”, „vântul ia chipul tău / lovind de pereţi ferestrele nopţii”, „ aerul ca un giulgiu lunecând / pe trupul gol al zilei”. Erosul, care generează o intensitate a trăirii, se nutreşte şi din clar-obscurul amintirii aflate întrun echilibru instabil cu umbra rece a morţii: „dacă nu vom iubi / nu vom şti cum e moartea”, „moartea învaţă să tragă cortina / să încuie uşile / să stingă lumina”, „Nu ştiu ce e frumuseţea / dar chipul tău / îmi aminteşte de ea”, „las în urmă izbânzi / iubiri mustind până la măduvă”, „viaţa… soarbe sângele dulce al amintirii”. Poeta excelează în arta sugestiei evanescente, în conturarea pastelului interior, fiind posesoarea unui lirism de esenţe tari care cultivă îndeosebi diafanul şi suavul. Pentru V.M. scrisul reprezintă o continuă comunicare cu divinitatea, ridicarea la acest nivel presupunând o mare intensitate a trăirii prin iubire: „ sunt încă proprietatea lui Dumnezeu”, „sunt preferata lui Dumnezeu”, „am iubit fără limită şi fără discernământ / dar poate că aceasta este o vină / pe care Tu, Doamne, / nu o tolerezi, dar mai ales nu accepţi / că pe mine nu m-am iubit deloc / risipindu-mă, risipindu-Te”. Apelând la o imagistică a suavităţilor care exprimă deschiderea sufletului spre sacralitate, în lirica Victoriei Milescu se ţes, ca într-o pânză a Penelopei, elemente terestre şi supraterestre, dezmărginindu-se astfel limitatul, direcţionându-se discret propensiunea spre hieratic: „prin odaie trece râul cu resturi de echipaj stelar”, „trec prin lumea care încă /trimite corăbii pentru hrana zeilor”, „un pian printre nori / va cânta pentru inocenţi”, „voiam să merg pe strada / pe care odată a mers Dumnezeu”, „a rămas doar o lacrimă / dintr-un potop / dintro ploaie / cu delfini de agat / călăriţi de îngeri cu suliţe”. Ambiţionându-se să capteze tot ce e etern în efemer, Victoria Milescu scrie o poezie izvorâtă din candoare şi fragilitate, din bucurii şi regrete, din visare şi resemnare, din nostalgie şi elan metafizic, manifestându- se ca o voce lirică din ce în ce mai pregnantă în peisajul poeziei noastre contemporane.
MIHAI MERTICARU