Dată fiind gălăgia generalizată pe care o propagă, mai ales, televiziunile noastre de știri, s-a trecut cu mare ușurință peste o dată ce trimite spre unul dintre cele mai mari succese românești în planul relațiilor internaționale. Pe 25 aprilie, s-au împlinit 10 ani de când România a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, realitate istorică inconturnabilă ce a avut loc la Luxemburg, cu doi ani înainte ca țara noastră să devină membru cu drepturi depline. Poate că, acum, este prea devreme să realizăm imporanța acestui act politic internațional, și poate că istoricii viitorului vor avea necesara capacitate de obiectivare spre a analiza consecințele sale. Fiind, însă, contemporanii acestui eveniment, este firesc să-i cântărim, totuși, importanța, câtă vreme el a marcat, la nivel oficial, europenitatea unei Românii care a primit, inclusiv de-a lungul istoriei sale moderne, multiple influențe, inclusiv de orientare orientală și balcanică. Cât de pregătiți am fost în 2007, din punct de vedere politic, economic și social pentru a accede în Uniune, dacă e să ne privim cu sinceritate în oglindă, este o altă discuție. Amintesc totuși că, precum s-a întâmplat și în cazul Bulgariei, intrarea în UE s-a realizat sub semnul condiționalității europene, adică a fixării unor obiective clare, de unde și celebrul Mecanism de Cooperare și Verificare.
Se poate discuta, pe de altă parte, despre avantajele și dezavantajele produse de efortul de aderare, dar asta numai în condițiile în care luăm în calcul și alternativa. Care ar fi fost alternativa? Să gravităm în sfera de influență a unei Rusii militariste și care își redescoperă, putem vedea acum, potențialul imperial? Să rămânem izolați, cu iluzia unei așa-numite neutralități? Dacă aducem în scenă fie și numai aceste întrebări, putem observa cum, în mod cât se poate de clar, balanța înclină – și politic, și economic, și social – înspre zona avantajelor. Uniunea Europeană reprezintă o construcție politică rațională și legitimă, e un proiect marcat de predictibilitate inclusiv în sfera relațiilor internaționale, ceea ce nu se poate spune despre mulți alți actori de importanță globală. Dată fiind această predictibilitate, care se răsfrânge inclusiv asupra României, ca stat membru, Uniunea operează cu obiective ce presupun un efort conjugat al tuturor statelor membre. Din acest punct de vedere, e absolutamente discutabilă, spre exemplu, atitudinea Greciei, iar tipul de șantaj practicat de noua putere de la Atena – de tipul dacă nu ne ajutați, mergem cu Rusia – reprezintă nu o specificitate europeană, ci amprenta anomică a unei conduceri iresponsabile atât față de Uniune, cât și față de propriul său popor.
În cei 10 ani de la semnarea Tratatului de aderare la UE, România a făcut, orice s-ar spune, progrese importante. În mod evident, rămân încă multe de făcut; e o altă iluzie să credem că lucrurile cu adevărat importante se fac peste noapte. Totuși, procesul de democratizare a evoluat, nu a stagnat și nu s-a erodat, ceea ce ar fi fost cu mult mai grav. La fel, mecanismul juridic a început să funcționeze la turație maximă, spulberând, practic, credința politicienilor de orice rang în impunitatea lor absolută. În pofida crizei, economia funcționează într-o zonă de echilibru, iar asta se datorează inclusiv proiectelor europene, în cazul cărora noi suntem cei care trebuie să ne punem mințile la treabă pentru a putea accesa cât mai multe fonduri. Sunt rezultate palpabile, care au devenit, în doar zece ani, vizibile, tocmai grație caracterului de predictibilitate ce a fost imprimat, încă de la înființare, proiectului european.
Dan Misăilă