STIMA DE SINE, FACTOR IMPORTANT PENTRU FIECARE DINTRE NOI (II)

07/06/2018

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

O clientă de-a mea m-a întrebat ce înseamnă stima de sine scăzută sau ridicată? Întrebarea ei m-a ajutat să merg înapoi și să rezum acest domeniu atât de larg, care are un capitol, cel mai important din doctoratul meu, anume – stima de sine sau percepția de sine. Percepția ori stima de sine este unul din subiectele cele mai importante în psihologia clinică și psihoterapie, dar, paradoxal, el nu a fost luat în seamă ca un subiect principal până în anii 1990. Din secolul al XX-lea, fiecare teoretician în psihologie se ocupa cu anumite părți din creierul omenesc care prezentau pentru el principiile de bază. (continuare din ziarul de miercuri, 5 iunie) La începutul vieții, copilul se află întro dependeță totală față de părinții lui. El nu are nici o pretenție de la părinți, decât să-i ofere hrană, siguranță, să poată să crească și să se dezvolte normal. E destul însă, să existe o mică nesiguranță a mamei (mai ales la primul copil) când, la fiecare zgomot se duce să-l viziteze, să vadă ce e cu el, sau invers, când mama ignoră plânsul bebelușului iar acesta suferă de foame sau de durere ori lipsă de igienă, ca acest țipăt să ridice de prima dată semnul de nesiguranță a copilului. El se simte neglijat, nehrănit și abandonat. Procesul de la simbioză, la separare ori individualizare începe din momentul tăierii cordonului ombilical și putem spune că acest proces durează toată viața. Aici descoperim interacțiunea între bebeluș și mama lui, și cu cât se dezvoltă stima de sine, cu cât este mai sigur pe părinți, cu atât este mai sigur pe el și pe separarea lui. Copilul trebuie să învețe să aibă încredere în alte persoane și în viață, că nu îl așteaptă un proces rău, ci invers, chiar dacă viața e grea, are curajul să o parcurgă singur. Primele luni de dezvoltare, începând de la naștere sunt foarte semnificative pentru a vedea cât copilul a învățat să meargă și singur sau, din păcate, la fiecare vârstă se vede cât de nesigur este pe el și pe alții. La copiii care au trecut de primele lui cu stima de sine mai scăzută, o să putem vedea cum ei exprimă teamă și anxietate. Aceste persoane, la vârsta adolescenței și în perioada de adult, când întâmpină o mica problemă de viață, se vede imediat la ei sechelele lăsate de nesiguranță și se transformă imediat într-o persoană nesigură. Din păcate, sunt copii care au crescut lângă părinți alcoolici, părinți violenți care i-au traumatizat într-o formă puternică și au lăsat urme în personalitatea și în comportamentul lor pe viață. Copii care au simțit că nu au unde să fugă și au rămas cu o omnipotență puternică, în sensul că deși nu poate să le rezolve pe toate, este obligat să o facă. În timp ce scriu acest articol, gândurile mă duc la două evenimente petrecute în copilăria mea. Primul, îmi amintesc, aveam în jur de 4 ani și jumătate și tata plecase la serviciu, mama dispăruse și ea și dintr-o dată, am văzut-o pe sora mea, bebeluș, care a căzut din pat. Când m-am dus în camera să văd de ce plânge, am văzut-o pe podea, țipând. Am plecat spre ușa de la casă s-o deschid, dar era încuiată. Am deschis un geam în dormitorul părinților și am început să țip să vină cineva să mă ajute. Eram speriat că ceva o să i se întâmple surorii mele. Aceasta m-a traumatizat atât de tare că aveam tot timpul în gând tendința de a-mi proteja sora, dar simțeam că nu sunt sigur pe mine, cum pots-o ajut. Cel de al doilea eveniment s-a petrecut când aveam 6 ani și jumătate. Tatei îi plăcea ca în sufrageria noastră să invite prieteni cu care să joace șah. Mie îmi plăcea foarte mult să mă uit cum juca tata. Într-o zi, în timpul unui joc, în timp ce tata se gândea la o mutare, eu atunci, dintr-o spontaneitate copilărească i-am spus care ar fi următoarea mutare, adică să mute calul. Tata și-a ridicat capul, s-a uitat la mine foarte sever, și nici azi nu am uitat ce mi-a spus: Itzhac, înainte de a vorbi, te rog să te gândești! Aceste cuvinte, care nu par să fie atât de amenințătoare, mie mi-au creat mari probleme pe viitor. De fiecare data când voiam să dau un răspuns spontan, îmi veneau rapid în minte cuvintele tatei: gândeștete, nu arunca cuvinte degeaba. Lucru care mi-a distrus în copilărie spontaneitatea de a răspunde, de a acționa, chiar cu prețul de a greși. Am învățat pe pielea mea și o reacționez altfel cu fetița mea. Trebuie spus: cu cât teama copilului este mai mare, cu atât este mai greu să mai reclădești o personalitate normală și pozitivă. Cu aceste sentimente și omnipotență puternică se dezvoltă stări distructive, care, pe termen lung, creează probleme de comportament și toate felurile de manifestări, de tulburări psihice sau boli. Sunt 5 factori importanți care sunt necesari la clădirea unei stime de sine pozitive: 1. Dezvoltare prin simțul tactil. Astăzi, noi știm că simțul tactil (atingerea) este esențială pentru dezvoltarea psihică a copilului. Fără această atingere, mângâiere, copilul nu va rezista și va fi pus în pericol, chiar și de moarte. În 1957, un cercetător american a făcut un experiment cu două grupe de maimuțe. La prima grupă, în cușcă a pus jucării de fier, pe când în cea de a doua grupă, jucăriile erau îmbrăcate cu materiale delicate. După câteva săptămâni, s-a observat o diferență de dezvoltare fizică și psihică: maimuțele cu jucării fine au fost mult mai vesele, vitale, s-au dezvoltat mai rapid. Aceeași cercetare s-a făcut pe copiii care locuiau în cămine și cei care locuiau cu părinții. Lipsa de jucării și de mângâiere a creat probleme mari în dezvoltarea cognitivă ( IQ s-a dezvoltat cu 20 de procente mai mult la copiii care au locuit cu părinții și au beneficiat de mângâieri). Prin aceste atingeri exprimăm iubire, apropiere, protectie și sprijin. Prin această atingere se creează legătura între oameni. De aici, bebelușii pe care părinții i-au masat și au fost alăptați de mama, au crescut și s-au dezvoltat mai bine decât cei hrăniți artificial și fără contacte tactile. 2. Iubirea. Un copil față de care avem multă iubire, începe să se identifice cu această iubire și să se perceapă pe sine ca având acest drept, la iubire. Iubirea se exprimă prin cuvinte dar și non-verbal, prin aceea că părinții se joacă cu el. Potrivit lui Carl Rogers, iubirea trebuie să fie necondiționată de așteptările și de rezultatele lor. Iubirea este un capitol mai sus decât altele. 3. Acceptarea. Un copil care simte că gândirea și sentimentele lui sunt acceptate, învață să se identifice și să se gândească la faptul că el merită să fie acceptat. Acceptarea se exprimă prin ascultarea și empatia pe care noi o avem față de copil și sentimentele lui. Cu cât copilul aude că n-are voie să se simtă cum se simte, el învață că trebuie să se închidă, să-și ascundă sentimentele și să devină așa cum vor alții. În acest caz se produce o ruptură, el trebuie să-și pună o mască. Și, bineînțeles că stima de sine este foarte scăzută. 4. Respectul. Copilul care primește respect din partea adulților tinde să învețe ce înseamnă stima de sine adevărată și pozitivă. Respectul se exprimă prin aceea că părinții se adresează copilului cu aceeași considerație cu care s-ar adresa unui adult. 5. Vizibilitatea. Este atunci când ești observat și apreciat, respectat și iubit, exact cum trebuie. Cu alte cuvinte, când eu îți spun ceva și tu îmi răspunzi cu empatie, când eu spun o glumă și tu îmi răspunzi cu un zâmbet, când eu exprim bucurie iar tu înțelegi bucuria mea, toate acestea ne arată că interacționăm pozitiv, cu dezvoltarea stimei de sine pozitivă. Când noi simțim vizibil, simțim că alții ne văd, ne aud, ne simt ca și cum am fi în aceeași realitate. Când primim o reactie inversă, din păcate, poate să ducă la pierderea stimei de sine. De aici, important în vizibilitate este să știi să-ți aleg prietenii sau persoanele de care vei fi alături mai mult timp. Când un copil îi spune un pic nervos mamei sale că n-am primit rolul pe care mi l-am dorit la spectacolul de la școală iar mama îi răspunde că poate nu te-ai pregătit destul sau poate că era cineva mai bun decât tine, în acest moment riscurile de blocare în comunicare între ei sunt mari și scade stima de sine. Cel mai bine era dacă mama putea să-i spună: eu te simt foarte necăjit și dezamăgit. Așa este? Din păcate, pe parcursul a 22 de ani de activitate în România, metodele educaționale și relația părinți-copii au fost în așa fel că părinții au tot timpul dreptate, trebuie respectați, trebuie să ne îndoim, stimularea a fost de multe ori pe liniile negativiste, vizibilitatea era aproape zero, așa că, din păcate, foarte mulți români suferă de stimă de sine scăzută, datorită condițiilor. Să nu mai spun de condițiile politice, depărtarea părinților de copii (plecau la muncă în alte locuri), lipsa de afectivitate, de respect și de iubire. Mă plimb cu fetița mea în parcurile din oraș și aud mămici care țipă la copiii lor pe o linie autoritară, că a facut rău, că nu e cuminte, că o să-l lase acolo și o să plece fără el etc. Dacă era după mine, propuneam un proiect urgent, prin Ministerul Învățământului, ca să învățăm copiii să se respecte pe însuși, să aibă respect față de alții și să aibă o stimă de sine ridicată. Sper că poate cineva cu influență va citi aceste rânduri și va face ceva ca să se schimbe percepția de sine, care este esențială pentru dezvoltarea individuală și, până la urmă, a poporului român. Dr. MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro

Lasa un comentariu