Legendă nordică: Într-un oraş de pe malul mării s-au prăsit atât de intens şobolanii, încât viaţa bieţilor târgoveţi devenise un calvar. S-a ivit însă salvarea: un vrăjitor, posesor al unui fluier fermecat. Străinul a fost angajat de îndată, mai marii oraşului promiţându-i o răsplată substanţială dacă îi scapă de plaga şobolanilor. Vrăjitorul a pus fluierul la buze şi a prins a cânta o melodie stranie; şi îndată s-au luat după el cohortele de rozătoare, conduse până în apa Mării Nordului, unde au pierit înecate. Revenit în oraş pentru a-şi primi răsplata, vrăjitorul a constatat cu mâhnire că nimeni nu-şi mai amintea de promisiune. Supărat de ticăloşia oamenilor, el a pus din nou fluierul la gură şi a cântat o altă melodie, la fel de stranie. Toţi copiii din oraş au ţâşnit pe urmele sale, înecându-se în mare asemeni şobolanilor. Răzbunarea vrăjitorului fusese cumplită, pe măsura obrazului gros al târgoveţilor.
Rozătoarele acestea scârboase, şobolanii, au două calităţi mari. Prima – ei simt din vreme pericolele şi fug din locul cu primejdie. Marinarii care văd că de pe corabia lor dezertează şobolanii ştiu cu siguranţă că nu mai au scăpare: nava lor va naufragia! A doua – şobolanii găsesc drumul spre mâncare împotriva tuturor obstacolelor ce li se pun în cale, aşa că nimeni nu-i poate înlătura de la înfulecarea caşcavalului.
În altă ţară decât cea din legendă, mai la sud şi la o altă mare, pe lângă şobolanii tradiţionali a apărut de la o vreme o specie nouă, mai vicleană şi mai virulentă. Când simt ei că barca în care cu poftă ronţăie va intra la apă, minteni migrează în alte corăbii, spre a-şi menţine ridicat standardul de viaţă, sperând că pe noua navă este şi caşcavalul ceva mai mare, mai gustos şi mai generos cu rozătoarele. Chiţcăind lozinci umane furate din cărţi, ronţăite anapoda şi fojgăind, îmbrăcaţi în caftan şi şalvari ca oamenii, aceşti şobolani sunt mai prădători decât predecesorii, pentru că nu iartă nimic: rod şi urechile mortului!
Băştinaşii naivi speră că va sosi şi în ţara lor meridională vrăjitorul cel cu fluierul fermecat şi va conduce noua pacoste spre a o îneca în marea din sud, repetând performanţa din Marea Nordului.
Dar eu, fiindcă nu mai cred de multişor în legende, studiez cu deplin amuzament partea din spate a caftanelor susamintitei specii, observând cu plăcere cum li se bârzoiesc cozile din turul şalvarilor.
P.S. Cele de mai sus nu au absolut nici o legătură cu versurile vetuste din cupletul lui Tănase: „Eu nu fac precum fac proştii./ Pleac’ ai noştri, vin ai noştri!” Aşa, ca să nu se interpreteze…
Mihai Emilian Mancaș