0ditura Evdokimos și Fundația Profesor George Manu au făcut, vara aceasta, o surpriză publicului cititor prin editarea cărții „Memorii – Secvențe din anii vieții mele“, semnată de Alexandru Pantea, o carte-document care vorbește despre ororile închisorilor comuniste.
Autorul este unul dintre miile de copii pe care regimul comunist i-a întemnițat la Târgșor, unde l-a avut îndrumător pe poetul mărturisitor Virgil Maxim, „un adevărat profesor și model de trăire creștină și patriotism“, stâlpul de rezistență spirituală și morală a copiilor întemnițați.
„Am scris aceste «Memorii – Secvențe din anii vieții mele», în speranța că cele prezentate, pe lângă a fi mărturie pentru urmașii mei, să le arate că în viața unui om pot apărea etape ușor de trecut sau etape de cumpănă și că acestea reprezintă confruntarea cu viața. Doresc ca urmașii mei și toți fiii României să nu se sperie de greutăți când ele apar în viață și să știe să le învingă, iar când urmăresc un scop în viață, să țintească cu toată voința spre scopul propus până la atingerea acestuia. Îndemn pe toți cei care vor citi aceste memorii să vadă în ele viața unui om ca o realitate și faptele unui bătrân de peste 80 de ani. De asemenea, călăuză în viață să ne fie Domnul Iisus Hristos și să nu pierdem speranța că neamul nostru românesc, așa cum a învins toate greutățile în trecut, începând cu năvălirile barbare, va ști să învingă toate greutățile, neajunsurile prin care trece acum și să se afirme din nou ca un popor demn de trecutul său“, mărturisește autorul.
Vorbind despre cartea lui Alexandru Pantea, sociologul Ciprian Voicilă remarcă: „Memorabile și înduioșătoare rămân rândurile printre care se întrezărește atmosfera care domnea pe atunci în penitenciarul Târgșor: tineri idealiști din toată țara, prea fragezi pentru a înfunda bolgiile infernului comunist, maturizați prematur de înălțimea idealului lor și de austeritatea vieții pe care și-o asumaseră, se ajută reciproc, rezistă împreună, coagulându-se în jurul mărturisitorului și poetului mistic Virgil Maxim, avizi să își desăvârșească educația naționalist-creștină: «Cel care ne-a fost călăuză la Târgșor și ne-a îndrumat pe calea creștină și națională a fost Virgil Maxim, un om cu o adâncă trăire creștină, făcând parte din grupul misticilor la Aiud: Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Marian Traian, Ion Ianolide, Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Iulian Bălan. Dânsul ne-a lămurit problemele pe care le puneam pe line creștină, atât cât se putea în condițiile de detenție. A fost lumină pentru noi, cei mai tineri, un adevărat profesor, un adevărat model de trăire creștină și patriotism»“.
Târgșor, închisoarea copiilor
Din vara anului 1948 și până în luna iunie a anului 1949, la închisoarea din Târgșor – singura închisoare pentru copii din lume – au sosit nu mai puțin de opt sute de copii, majoritatea elevi. Vorbind despre Târgșor, Virgil Maxim spunea: „Din toamnă și până în primăvară, aici soseau grupuri de elevi între 12 și 18 ani, din toate părțile țării. Slăbiți, timorați, unii bolnavi, dar cu ochi de lumină dulce, ca niște îngeri blânzi în fața cărora îți venea să cazi în genunchi și să le săruți aripile nevăzute, care fâlfâiau neputincioase pentru zborul spre înaltul din care coborâseră“.
Despre prietenia dintre Alexandru Pantea și Virgil Maxim amintește și Victor Roșca, în cartea „Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste“: „Virgil Maxim a jucat un rol cu totul deosebit în închisoarea Târgșor. Era un model de trăire morală, și atitudinea lui a determinat poziția multor elevi față de reeducare. El devenise cunoscut în urma ședinței de reeducare, când făcuse apologia iubirii creștine, iar de atunci câștigase respectul atât al elevilor, cât și al unora dintre temniceri, care, la rândul lor, se temeau în egală măsură de deținuții reeducați. În ciuda faptului că executase deja câțiva ani de temniță politică, figura lui era veșnic luminată de un surâs tainic.
După ce am auzit, printre elevi, vorbindu-se de personalitatea și curajul lui, pândeam momentul să-l cunosc și să stau de vorbă cu el. Numai că Virgil Maxim era foarte rar singur. Când nu era în schimbul de lucru la țesătorie, îl vedeam plimbându-se cu unii dintre preferații lui: Alexandru Pantea, Gheorghe Brânda, Zeno Oarcea și Iuliu Vlad. Mă uimea cum aceștia, fiind mereu în preajma lui, îi împrumutaseră nu numai zâmbetul, dar și ceva din alura sa de mucenic. Atunci mi-am dat seama că o personalitate, pentru a educa și a-și lăsa amprenta asupra celor din jur, nu este necesar să dea sfaturi. Simpla lui prezență poate să fie sămânța care influențează ținuta și modelează caracterul acestora“.
Irina NASTASIU