Scriitorul Mihai Merticaru, astăzi, la 80 de ani

19/06/2018

Mihai Merticaru a văzut lumina zilei pe în comuna Rediu din Neamț. După absolvirea școlii generale în satul natal, a urmat Liceul Bacovia din Bacău. A lucrat o perioadă ca profesor suplinitor și bibliotecar după care urmează cursurile Facultății de Filologie din Iași.
Lucrează apoi ca profesor titular de limba română, colaborează și la un ziar din Bacău și în 1968 când se înființează Ziarul Ceahlăul devine redactor la Secția Culturală. În 74, ziarul este transformat în săptămânal și Mihai Merticaru revine în Învățământ (Școala 5 Piatra Neamț).
A editat patru manuale de excelență pentru învățământul de performanță, a scris peste 260 de articole și studii în publicații cu profil pedagogic dar nu numai. S-a implicat în coordonarea și editarea revistei „Muguri”.
Debutul publicistic al scriitorului nemţean Mihai Merticaru s-a realizat în revista Literatură și artă din Chișinău, în 1992. Apoi a publicat mai multe poeme în revista Flacăra (coordonată de G. Arion). A colaborat, aproape număr de număr, cu revista Asachi din Piatra-Neamț, al cărei redactor –șef era Constantin Cucu, „alt om care mi-a insuflat încrederea că merg pe un drum fără fundătură”, a spus scriitorul Mihai Merticaru.
Primele trei volume au apărut la Editura Cronica din Iași. În anul acesta, 2018, a văzut lumina tiparului cel de-al 20-lea volum, Vis și abis. Despre cărțile poetului s-au scris peste 80 de cronici literare favorabile, de către critici literari importanți, dintre care Ioan Holban, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Lucian Strochi, Emilian Marcu, George Mihalcea, Adrian Alui Gheorghe, Petre Isachi, Ion Rotaru, Emil Nicolae, Constantin Tomșa şi alţii. Celor 20 de volume , se pot adăuga peste 30 de antologii naționale și internaționale și încă vreo zece dicționare literare.

A obținut mai multe premii și mențiuni, dintre care Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău, 2014, și două premii internaționale: Prix Litteraires Naji Naaman,Liban, 2016-Prix d Honneur(pour oeuvres completes) și Premiul literar internațional CORONA, Italia, 2017.
La 80 de ani de viaţă (îi urmăm mult mai mulţi, cu sănătate!) Ziarul Ceahlăul publică un interviu realizat de Mariana OLTEAN TUDOSE.

1. Astăzi, 20 iunie, ați ajuns pe frumoasa culme a celor 80 de ani de viață. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca să vă cunoască mai bine cititorii, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

Ia, sunt și eu un boț de humă desprins din coștișa satului Bețești, comuna Rediu, din ținutul Neamțului, humă peste care Dumnezeu a suflat ușor și eu am țipat în do major, cum am scris în încheierea unuia din poemele mele. Huma aceasta s-a rostogolit prin toate noroaiele, care , după ploaie, ajungeau până la genunchii sătenilor, dar și prin roua florilor câmpului, și prin bruma toamnelor peste care pășeau piciorele desculților fără să se sinchisească de frig.
S-ar părea că am avut o copilărie fericită și, de fapt, chiar așa a fost, în ciuda faptului că, între 9 și 14 ani, roboteam alături de părinți la toate muncile câmpului ori la supravegheatul animalelor scoase la pășunat, momente mai relaxante când îmi puteam permite să mă scufund în lectura unor cărți de povești sau de aventuri, care mi-au aprins imaginația și m-au ajutat să devin ceea ce am impresia că sunt .N-au lipsit nici momentele de joacă alături de numeroșii mei verișori sau de ceilalți copii din sat cu care organizam frumoase partide de oină ori traversam Bistrița înot.

2. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Când am intrat în clasa întâi, deja citisem și memorasem toate poveștile culese de Petre Ispirescu .Așa-zisa școală se afla într-o odăiță din casa învățătorului. Dimineața învățam noi, clasele l-ll,în total 9 elevi. După lecțiile introductive cu liniuțe și bastonașe, am ajuns, în sfârșit, să citim oi, oi.Văzând dintr-o privire despre ce e vorba, am început să privesc pe geam, că tocmai trecea o turmă de oi. Atunci Doamna, așa îi spuneam noi învățătoarei noastre, mi-a tras una peste ceafă cu o vargă noduroasă de alun, drept pedeapsă că nu urmăream rândul. A fost prima mare absurditate din viața mea. Cu lacrimi în ochi, i-am spus că eu știu să citesc și pe manualul de clasa a doua și am început să-i demonstrez, fără a mai aștepta îndemnul ei. A făcut ochii mari și a rămas pe gânduri. Probabil își reproșa ceva. În altă zi i-am arătat că pot număra până la o sută și înapoi .Acum sunt sigur că , în altă țară și în alte vremuri, aș fi fost promovat imediat într-o clasă superioară, dar, fiind în România de atunci, am rămas să bat pasul pe loc. Am pierdut timpul cel mai prețios din viața mea, știut fiind că, până la 9 ani, creierul unui copil normal este ca o bandă de magnetofon.În clasa a treia, stând alături de colegii dintr-a patra, am învățat limba rusă mai bine decât ei. În anul următor,când a venit profesorul, eu știam să citesc și să traduc toate lecțiile. Ce păcat că, pe atunci, nu se învăța limba engleză!
În clasa a doua învățam carte cu Domnul. Într-o zi a intrat în clasă foarte supărat. S-a dus direct la harta României atârnată pe perete și a acoperit o fâșie a acesteia cu hârtie albă pe care a scris U.R.S.S. Noi împungeam harta cu degetul și râdeam de ne prăpădeam de acel URS scris cu doi de S. Când ne-am uitat la Domnul, am rămas înlemniți. Domnul nostru plângea și noi nu știam de ce plânge.Abia mai târziu am înțeles. Cred că și acum, acolo în mormânt, mai plnge, că noi nu facem nimic să reparăm această infamie.

3. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Înainte dle a apărea scânteia scrisului, mi-a plăcut să citesc .Citeam orice îmi cădea în mână : povești, poezii, rugăciuni, romane, pentru că, la vârsta aceea, n-am avut parte de un mentor. Pe la 14 ani, îi devoram pe Creangă, Jules Verne, Tolstoi, Balzac, Sadoveanu, dar și pe Eminescu, Topârceanu, Coșbuc, Alecsandri ș.a.
În timpul liceului, plecam adesea de la orele de matematică și fizică și vedeam toate filmele și spectacolele de teatru din Bacău. După ce terminam cu acestea, mă duceam la sala de lectură a bibliotecii din oraș, pentru că la liceu nu aveam așa ceva. Țin minte că profesorul meu de fizică a venit o odată la bibliotecă, unde, alături de mine, mai erau două persoane, și a ținut o conferință despre cucerirea spațiului cosmic .La sfârșit , s-a îndreptat spre mine și m-a mângâiat pe cap.De atunci, am simțit că s-a schimbat ceva în comportamentul său și al profesorului de matematică față de mine. Acum știau că nu-mi pierd vremea vagabondând prin oraș.
Vis-a-vis de liceul nostru, se afla o școală de comerț frecventată numai de fete, după cum liceul nostru era numai pentru băieți. Am zărit acolo o fată amețitor de frumoasă și m-am îndrăgostit de ea. Am început să-i trimit scrisori, un bun prieten jucând rolul de poștaș. Apoi am reușit să încropesc prima poezie de dragoste în stil eminescian. Fata era, pur și simplu, încântată și mă invita să ne întâlnim, dar eu n-aveam timp pentru așa ceva, eu trebuia să scriu. A fost cea mai frumoasă poveste de dragoste, care m-a ajutat să descopăr poezia vieții. Cu alte cuvinte, cântam așa cum cântă păsările cerului. Era un joc gratuit și plăcut care îmi fermeca existența.

4. Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

Reproșuri, da, pot să-mi aduc cu nemiluita, dar prefer să-mi spăl rufele în familia conștiinței mele. Unor scriitori le-aș reproșa vulgaritatea prea ostentativă și le-aș aminti că trivialitatea, pentru a deveni literatură, reclamă un infinit rafinament. Ar mai fi de reproșat poeziei actuale prea pronunțata propensiune spre eseistică. Unele poezii nu sunt altceva decât texte de proză autobiografică așezate în așa fel , încât să pară versuri. Aș spune că abundența de verbe la moduri personale sărăcește poezia. Ar mai fi de adăugat că poezia trebuie să iasă din zona mixturii de genuri și specii, să renunțe la banala aglutinare de fragmente de discurs și să reinstaureze drepturile sugestiei, simbolului și metaforei. În rest, nu toți trebuie să scriem la fel. Fiecare merge pe culoarul său, fiecare intră în cetatea literaturii săpându-și poarta de acces cu unghiile și cu dinții în zidul de cremene al acesteia.

Lasa un comentariu