Pictorul şi restauratorul Mircea Răsvan CIACÂRU s-a născut la data de 9 iulie 1946 la Cluj, s-a şcolit la Timişoara şi a trăit în Neamţ. Pe data de 9 iulie 2016, la împlinirea vârstei de 70 de ani a fost aniversat la Piatra, unde îi puteţi vedea lucrările din ultima perioadă în sala ’’Iulia Hălăucescu’’ a Muzeului de Artă, unde a fost prezentat albumul ’’Mircea Răsvan CEACÂRU-o marcă inconfundabilă’’ şi unde, la aniversare, sala a devenit, la propriu, neîncăpătoare. Mircea Răsvan CIACÂRU era bucuros ca un copil aniversat, un înţelept cu un nealterat spirit ludic, un jovial, un generos. A fost onorat şi sărbătorit, iar el s-a simţit iubit, apreciat, admirat, respectat şi aproape înţeles, chiar explicat de critici de artă competenţi, prieteni de o viaţă (Emil Nicolae, Lucian Strochi) şi urmărit din sală de crema intelectualităţii nemţene. Spre exemplu,Cristian Livescu s-a aşezat pe ultimul rând de scaune cu acel zâmbet al lui, de cronicar. Desigur, au ţinut să fie prezenţi mulţi dintre pictorii nemţeni care, o parte dintre ei, îşi găsiseră loc şi pe simeze, într-o lucrare a maestrului, intitulată ’’Magia orgoliilor’’, despre care ar merita să vorbim mai mult, existând acolo material pentru un roman. Aşadar, în această atmosferă selectă şi încinsă (la figurat, dar mai ales la propriu), înconjurat de lucrări extrem de incitante şi respirând acelaşi aer fierbinte cu lumea bună a Pietrei, am început să ne întrebăm dacă nu cumva Victor Brauner a avut marea şansă de a prinde un culoar favorabil pe care, instinctual, l-a urmat devenind un nume în istoria universală a artei. Transpirând şi ascultând vorbitorii de la eveniment, gândeam noi la cât de fragilă şi capricioasă este celebritatea şi eternitatea unui artist. Am alungat gândul fără răspuns, şi am început să ne uităm pe pereţi.
Acceptând ideea că portretistica este un gen ambiguu, prin care sunt ’’nemurite’’ personaje şi persoane mai mult sau mai puţin notorii, satisfăcându-le un orgoliu de sorginte medievală, aş înclina să risc o cronică mai puţin entuziastă. Numai că am admirat de când mă ştiu talentul nativ, la care dacă se mai adaugă şi şcoala şcoală, şi perseverenţa şi acel ’’je ne sais quoi’’, aşadar dacă am în faţă o lucrare a unui meşteşugar adevărat, a unui artist, m-ai pierdut. Admir fără rezerve. Uit de orice, mai ales de istoria artei şi de arta comparată şi îmi ofer plăcerea de a admira opera unui meseriaş. Chiar dacă tematica este oarecum prolixă, punând alături (cel puţin în această expoziţie) compoziţii ortodoxe, iudaice, armene, regalitate, pictori nemţeni (un interesant Costică Filimon din fum de ţigară) sauportrete numite Criticul, Poetul, Magistratul, Boierul, Istoricul, Regii, Tata, Regina Speranţelor. Totuşi, în tot ce face pictorul îşi păstrează identitatea (marca inconfundabilă, cum este titlul corect, aproape tehnic al albumului), iar cea am spus mai înainte despre el, adică ludicul păstrat şi la 70 de ani, mi s-a confirmat, oarecum, discutând cu un personaj al unui tablou suprarealist care m-a încântat. Chiar în faţa acelui tablou intitulat ’’Metamorfoză’’ ( în careEmil Nicolaeeste conectat cu Victor Brauner prin intermediul unor simple pensule de pictură) acesta îmi confirmă că prietenul său Mircea Răsvan CIACÂRU, aniversatul de 70 de ani, nu are astâmpăr. Caută, inovează şi inventează mereu în interiorul lucrărilor sale, dar păstrând fondul conservator de lucrare clasică, de pictură de şcoală serioasă de artă , de meserie cu încă acel ceva inefabil, unic. Acum îl cităm din album: ’’ (…) este un exponent al modernităţii în pictura românească actuală şi nu al modernismului (…) este un artist care nu caută motive de răfuială cu propriul statut, nemulţumirile sale (inevitabile) fiind sublimate subtil printr-o permanentă corecţie a plasticităţii’’.
Mă întâlnesc, după consumarea părţii oficiale, cu Pictorul. Este atât de prietenos şi zâmbitor, încât parcă vorbim despre altcineva, vorbind totuşi despre el, aniversatul. Abordăm muzica, ştiind că nu am timp decât pentru o singură întrebare. Nemaifiind un secret faptul că M.R.C. picteză ascultând muzică, îi spun de Modest Musorgski, cel care a făcut invers, compunând ’’Tablouri dintr-o expoziţie’’ după ce a văzut expoziţia prietenului său apropiat, Viktor Hartmann, pictor şi arhitect dispărut la doar 39 de ani. Şi îl întreb cam ce fel de muzică ar trebui eu să aud dacă mă uit la tablourile lui. Ce sunete şi ce armonii a amestecat el acolo, în formele şi culorile lucrărilor expuse?!Desigur, este mai mult o întrebare de alint pentru aniversat. Îmi spune: Vivaldi, Verdi, Bach… Apoi suntem deranjaţi, elegant, de o doamnă, îl mai întreb de Mozart, sigur că da, îl întreb şi de Ceaikovski, de ’’Patetica’’, dar el îmi spune că preferă muzica de balet a acestuia, parcă şi dă puţin din mâini, dirijând puţin, dar îmi spune că în ultimul timp adoră ’’Aida’’, a redescoperit ’’Aida’’ lui Verdi pe care a ascultat-o de ’’mii’’ de ori, şi l-am pierdut, nu înainte de a-mi spune despre başi şi baritoni pe care îi adoră, îi intră în suflet, apoi şi-a cerut scuze, el fiind aniversat şi gazdă.
În tot acest timp, afară, în Piaţa Turnului, Orchestra Simfonică din Bucureşti făcea repetiţie cu public, o voce divină, apoi Cavaleria Rusticană este tot ce am auzit de acolo, din sala Iulia Hălăucescu unde, acum câţiva ani, am avut onoarea să-i sărut mâna doamnei acuarelei româneşti.
Să vorbim puţin şi despre generozitatea nemţenilor care îşi fac daruri. Pictorul Ceacâru dăruieşte lucrări plastice, criticii, gazetarii şi scriitorii le transformă în cuvinte (’’Este pictorul despre care am scris cel mai mult’’- Lucian Strochi), iar biografii şi editorii, foarte sensibili la mişcarea culturală nemţeană,arhivează periodic valorile. Este un mecanism cultural care funcţionează împotriva tuturor greutăţilor, mai ales de ordin financiar. Despre albumul ’’Mircea Răsvan CIACÂRU-o marcă inconfundabilă’’, semnat de Constantin Tomşa şi Viorel Nicolau, se poate spune că este un dar făcut nu numai pictorului, ci tuturor iubitorilor de frumos, ca să spunem aşa, care vor să cunoască opera artistului. Cu 120 de reproduceri, cu o prezentare atentă şi un aparat critic variat, cu fragmente din dialogurile apărute în timp cu artistul şi cu o minuţioasă reiterare a expoziţiilor acestuia. În plus, la coperta a III-a editorii au ataşat un CD cu dialoguri şi interviuri ale pictorului septagenar. Fără falsă modestie, dar şi ştiind el ce ştie, Viorel Nicolau a ţinut să spună la distinsa adunare următoarele: ’’Să nu uităm că avem în Neamţ oameni valoroşi şi în domeniul editării, redactării şi tehnoredactării, avem tipografi foarte buni, tipografii bune şi este păcat să nu ne le folosim la adevărata lor valoare’’. Albumul poate fi procurat exclusiv de la Librăria ’’Cetatea Doamnei’’ şi vă asigur că merită să ai în bibliotecă o asemenea lucrare unicat,de colecţie, apărută doar într-un tiraj aniversar. Am zis!
Cristian TIMOFTE