Emil avea aproape 19 ani în 1977 şi, ţine minte fiecare clipă a cutremurului, şi au fost peste 50 de „clipe” de ţinut minte. În seara fatidicei zile de 4 martie 1977, după ora 21 Emil, elev în ultimul an la liceu stătea în bucătăria casei sale şi învăţa pentru a doua zi la matematică plictisit de filmul ce rula pe micul ecran. „Nu am ştiu ce se întâmplă, parcă am auzit un dăngănit de clopot, casa noastră era peste drum de clopotniţă. Apoi am simţit mişcare pământului şi am vrut să fug afară dar uşa bucătăriei s-a blocat. Totuşi nu am intrat în panică şi am reuşit până la urmă să o deschid. Din doi paşi eram în mijlocul curţii iar pământul se zdruncina în continuare. Atunci am avut senzaţia că a durat minute bune cutremurul dar mai apoi am realizat că nu a fost mai mult de un minut, un minut în care am rememorat viaţa trăită până în acel moment” povesteşte nea Emil despre marele seism ce a provocat dezastrul ce a secerat în vreme de pace în câteva clipe cele mai multe vieţi din perioada postbelică a României. Au circulat multe poveşti după cutremur, unele rodul fantasticei imaginaţiei oamenilor, altele, se spune că erau „produse” de securitate cu scopul liniştirii populaţie dar, nea Emil ştie una şi bună: „casele din Roman, vechi şi noi au rezistat fără să facă victime dar, la centura casei a apărut o crăpătură de peste 5 centimetri şi lungă cât tot peretele. În toamna aceluiaşi an ne-au demolat comuniştii casa şi au construit blocurile din centrul oraşului. Ce nu a distrus cutremurul au demolat autorităţile acelor vremuri”.
Ce s-ar întâmpla acum cu locuinţele romaşcanilor în caz că pământul s-ar mişca din nou ca în 1977? Un inginer constructor pensionar a declarat sub protecţia anonimatului că oraşul Roman are subsolul „şvaiţer” de la vechile tuneluri construite în secolul al XIX-lea iar dacă şantieriştii „epocii de aur” nu au respectat întocmai procedurile la turnarea fundaţiilor ar putea exista mari probleme în caz de seism de aceeaşi intensitate ca cel din 77.
Dan VASILIU