* Părintele Iustin Pârvu: “Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei…”
Astăzi se împlinesc 31 de ani de la adormirea părintelui Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi se găsesc în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), într-o raclă de sticlă.
Părintele Ilie Lăcătuşu s-a născut pe 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile din judeţul Vâlcea, din părinţi apropiaţi de Biserică, Marin şi Maria Lăcătuşu. Între anii 1922 – 1930, a urmat Seminarul “Sf. Nicolae” din Vâlcea iar între 1930 – 1934 Facultatea de Teologie din Bucureşti. În martie 1931 s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, născută în Cordeşti, Gorj. După ce, în septembrie 1934, a fost hirotonit preot al parohiei Osica de Jos, în judeţul Olt, părintele a fost mutat mai târziu la Buiceşti, în Mehedinţi. Părintele a dus, mulţi ani, o viaţă liniştită, îngrijindu-şi familia, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.
Din vara anului 1942 până în primăvara anului 1943, părintele a fost trimis de Misiunea Ortodoxă Română să propovăduiască peste Prut, la Odessa, şi apoi în parohia Serseniţa din Transnistria.
În 1952, odată cu unul din valurile de arestări din rândurile preoţilor, părintele Ilie a ajuns la colonia de muncă Galeşu, la Canal, de unde a fost apoi mutat la Colonia Peninsula, Constanţa. Din septembrie 1953 până în aprilie 1954, părintele a fost mutat la formaţiunea de muncă 0680 din Oneşti.
A fost eliberat în 1954, dar în 1959, prigoana comunistă s-a înăsprit, iar părintele Lăcătuşu a fost din nou condamnat la muncă silnică, în Deltă, la Periprava. Regimul aspru de acolo i-a cauzat serioase probleme de sănătate.
Din 6 mai 1964, părintele a avut domiciliu forţat la Bolintin, iar din 20 decembrie 1964, până în august 1970, a slujit în Parohia Gârdeşti. A fost apoi mutat la parohia Cucuruzu, în comuna Răsuceni, de unde s-a pensionat la începutul anului 1978.
În anul 1983, aflat în spital, părintele le-a profeţit celor din jur că, dacă va trăi până după 22 iulie, va mai fi alături de ei încă doi ani. De asemenea, părintele şi-a exprimat atunci şi rugămintea ca, în cazul în care soţia îi va muri peste 15 ani, să fie îngropată lângă el. Profeţia părintelui s-a împlinit întocmai: a murit chiar pe 22 iulie, iar peste 15 ani, în 1998, avea să moară şi soţia sa, Ecaterina. Trupul părintelui nu a fost îmbălsămat, deoarece canoanele bisericești interzic acest lucru preoților de mir și monahilor. A fost înmormântat în cripta familiei din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului” din București.
La înmormântarea soţiei părintelui, pe 29 septembrie 1998, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul părintelui era neputrezit, întreg, binemirositor. Trupul avea o greutate de 7-8 kg si toate caracteristicile Sfintelor Moaste: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teama celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme. Pentru a se convinge dacă se află în faţa unei minuni, membrii familiei – în înţelegere cu preotul – au lăsat trupul în contact cu aerul. Dar după nouă săptămâni trupul era tot intact.
O minune cu Părintele Ilie Lăcătuşu, relatată de Părintele Justin Pârvu
La moaştele părintelui Lăcătuşu vin zilnic mii şi mii de oameni, din întreaga ţară. Oameni suferind de boli incurabile, persoane rămase fără servici sau datornici aflaţi în pragul disperării. Părintele Ilie îi ascultă pe toţi şi, nu de puţine ori, bolnavii de cancer s-au vindecat în chip miraculos, orbii şi-au recăpătat vederea, iar datornicii au primit sume neaşteptate de bani, pentru a-şi achita datoriile.
Iată, mai jos, una din minunile făcute de părintele Lăcătuşu, pe când se afla în lagărul de la Periprava, minune istorisită chiar de părintele Iustin Pârvu:
«Cu părintele Ilie Lăcătuşu am stat patru ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi, atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul.
Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal, la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început.
Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm, pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de –30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedeai nufărul galben înflorit sub gheaţă.
Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi, dedesubt, florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi, era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie.
Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…»
Irina NASTASIU