Mâna fermă a soldatului superinstruit apasă un buton. Pleacă racheta. Destinația e clară, stabilită prin computer, pe coordonate geografice fixate la miime de secundă. Acolo, unde pe hartă sau ecran e stabilit punctul roșu, se află dușmanul. Racheta îl va distruge total sau îi va arăta cine e no. 1. The chief. The big chief!
Scenariul funcționează de obicei impecabil. Bum!!! Inamicul e distrus. Sau îngenuncheat exact cât e nevoie să priceapă mesajul.
Se întâmplă însă și erori. Din cauze diverse. Poate a fost greșit calculul. Poate nu a fost indexată bine corecția meteo (dacă bate vântul din față, racheta va lovi mai aproape, de exemplu). Și atunci, meciul greilor se lasă cu victime și printre cei neimplicați.
Victime colaterale, spun sec comunicatele. Nu numără oameni, morți sau răniți, ci înșiruie cifre. Destinele atinse ușor, fracturate dureros sau incinerate ad-hoc sunt contabilizate fără emoție de funcționarii care sunt și ei un fel de roboței superinstruiți.
Vai, a nimerit bomba peste un spital de civili? Peste școala plină de copii? Peste biserica unde o mână de credincioși se rugau pentru pace și chiar pentru sănătatea soldaților? Sorry, așa e la război! Victime colaterale!
Buldozere furnicuțe strâng apoi molozul, dărâmăturile și resturi de oase carbonizate. Se cosmetizează cât se poate, că trebuie să apară generalul care însoțește o delegație de observatori pacifiști. Dacă e nevoie – doar cât durează ? – se dă cu mortar peste urmele de schije de pe ziduri, se toarnă asfalt peste cimitirul în care au fost îngropate suflete, principii, speranțe, idealuri. Se pune și gazon și prind bine și câteva straturi de flori.
Undeva, printre panseluțele care par altoite cu furca în decorul de plumb, mai răsare un colț de basma sau o bucată de jucărie de pluș. Și ele, victime colaterale.
Daniel VINCA