Plumbul zilei: Jurnalismul și aprobarea

20/05/2013

I-auzi una: sună acum câteva zile o doamnă furioasă la redacție și ne ceartă că de ce a fost scris un articol „fără aprobarea” personajelor din text. Doamna care s-a recomandat a fi „avocată” (sincer, am dubii că practică respectiva profesie) nu a pretins respectarea principiului deontologic de a încerca să iei punctul de vedere al celui vizat ci APROBAREA! Fain, nu?

Ce-i drept, colega care a scris textul incriminat nu avea cum să obțină un punct de vedere – personajul principal al articolului este un domn foarte onorabil, ocupat până peste cap cu exploatarea lemnului. Atât de ocupat că de vreo săptămână și jumătate îl tot caută Poliția ba pe acasă, ba pe la gatere, ba prin pădure și nu-l găsește (încă!). Păi dacă nu-i dă de urmă onor Poliția Neamț (vreo 900 de angajați lucrează în IPJ) care – presupun – se bucură și de concursul unor instituții care monitorizează inclusiv telefoanele mobile, cum Dumnezeu să-l găsească un biet jurnalist?

Lăsând deoparte felul în care i se va lua domnului respectiv, mai întâi, un punct de vedere pe la Poliție și DIICOT și abia pe urmă va avea timp și pentru interviuri, revenim la geniala interpelare cu „aprobarea”. Din fericire, oricât ar sta presa, uneori, ca o sulă în coasta guvernanților, încă nu s-a găsit idiotul care să propună în Parlament o astfel de lege prin care jurnalistul să ia acceptul (eventual, pe semnătură) de la subiecții știrilor.

Ar fi veselă tare o astfel de ipoteză! Vă dați seama? Ar da buzna criminalii, pedofilii și violatorii ca presa să scrie despre nemerniciile lor. Guvernanții (de orice culoare politică) ar bombarda presa cu faxuri și mailuri prin care să-și declare acordul să fie publicate / difuzate știri despre promisiuni electorale neonorate, despre contracte oneroase pe bani publici, despre numiri bazate pe cumetrie politică. Toți derbedeii și copiii de bani gata s-ar autodenunța și ar fi de acord ca presa să-i dea pe prima pagină când gonesc cu 200 km/h pe șoselele patriei și omoară oameni nevinovați sau când dau câte un tun bazat pe dulcele ban public gestionat de papa.

Într-un asemenea context juridic, ar mai fi o variantă. Dacă nu primim acceptul politicienilor mincinoși, al derbedeilor și criminalilor să scriem despre realitatea neagră pe care ne-o conferă (și) faptele lor, mai rămâne șansa transformării presei în secțiunea „Așa da” a gazetei muncitorești de perete. Vom scrie doar despre realizări mărețe în timp ce PIB-ul se duce în cap precum avionul de vânătoare în picaj. Infractorii periculoși pot fi prezentați în culori mai vesele, drept niște personaje care experimentează trăiri aparte în timp ce victima e gâtuită. Cei care devalizează bugete sau instituții de stat ar putea fi desenați drept niște investitori strategici, băieți deștepți care, precum haiducii de odinioară, dezbracă bogatul stat român pentru a-și îmbrăca ei viloanțele și gipanele sărăcăcioase. Și tot așa…

Sper să nu ajung, totuși, vremea în care chiar să stabilească politica redacțională onorabilii politicieni sau interlopi. Că mută ei iarăși delictul de opinie în zona penală, mai treacă-meargă, bucuroși le-om duce toate. Dar să fie personajul de știre secretar de redacție, asta chiar că întrece orice închipuire…

P.S. Mă întreb, totuși, la ce facultate o fi învățat distinsa doamnă „avocat” despre închipuita obligație a jurnalistului. Așa sunt eu, mai curios din fire…