Plumbul zilei: Concursuri de împrejurări…

12/05/2013

… Așa le spun eu acestor teste, examene, la finalul cărora X sau Y este încoronat cu mare fast drept director la o instituție județeană de stat sau din subordinea administrației locale.

Să mă ierte cinstitele fețe care se bat cu concursul în piept dar eu cred că e vorba de niște numiri politice dar care, pentru că se împiedică de legi care conțin cuvântul „concurs”, mimează examenul cu pricina ca să fie toată lumea mulțumită. Adică și câștigătorul știut dinainte, și șeful de partid care are postul în portofoliu și da, și –mneaei legea.

Toată lumea știe cum stau lucrurile. Toți participă cu zel pionieresc la ieftina comedie care, în fond, pe șleau, românește, înseamnă concurs aranjat. Cei mai simpatici sunt unii candidați care, „după ani și ani”, se uită chiorâș dacă cineva neinspirat spune adevărul. „Monșer, eu am dat un concurs pentru această funcție. Am câș-ti-gat un concurs!”. Da, și? „Nu permit nimănui nicio aluzie. Am stat o lună cu burta pe carte înainte de concurs!”. Da? Păi e cea mai bună dovadă că nu erai superspecialist pe domeniul respectiv. Că dacă erai supermanagerul planetar nu trebuia să mai înveți pentru examen…

Cine e câștigătorul, de obicei? Păi, băiat bun sau fată bună, fără discuție. Cu o diplomă de licență obținută pe bune, sau tot așa, pe împrejurări (cu portbagajul, că a insistat babacul…). Știu să spună că ăia vechi trebuie să plece, că e rândul lor. Doar ei pot aplica politica de guvernare că sunt din partidele aflate azi la cașcaval. Ăia în funcție sunt din alte echipe politice cărora le-a expirat votul, pâinea și cuțitul.

Buuun! Câștigă concursul aranjat! Pardon, de împrejurări. Ajung în lumina reflectoarelor, le place să dea interviuri. Furați de atâta lumină și atenție, mai comit câte o nefăcută, mai scapă câte un porumbel. Dar iau repede una peste ochi de la partid sau de la șefi și învață că mai bine să nu răspunzi uneori la telefonul unui ziarist ca să nu mai comită vreo perlă.

Ca manageri, ca șefi de instituție nu se remarcă prin nimic deosebit. Nu fac nicio minune. Eventual se plâng de „trista moștenire” sau recită papagalicește ce spune guvernul, sau ministerul, sau partidul. Nu mai gândesc cu capul lor, au devenit managerii-roboței. În spatele șablonului, unii joacă rolul zbirilor idioți cu subalternii care le-au fost altădată colegi. Sau al băieților de treabă care au învățat – mare realizare! – să dea și ei un șpriț, să fie generoși semnând pe cererea de învoire a subordonatului. Învață să profite la maxim de șpaga de la furnizori sau de la cei controlați și înțeleg de ce nu se dădeau duși cei dinaintea lor…
Trece timpul. S-au învățat și cu sistemul, și cu funcția, și cu binele. Vin alții la putere, este altcineva în cărți, trebuie alt concurs. Nu știu ce vor face mâine, așa că din prostie, din instinct, dar și din alte motive se agață de scaun. Țipă. Protestează. Acuză excesiva politizare. Se dau victime. Ba și bolnavi, că a naibii situație, e boală curată să rămâi fără funcție și ciolan, așa că unii se joacă și de-a concediul medical. Câteva zile sau câteva luni, în funcție de caracter sau de boală, nu?

Iar cel mai frumos este când ei, care au ajuns la cașcaval pe concurs aranjat vizibil din avion țipă că succesorii ajung în funcții pe același sistem.

Gura păcătosului…