În limba română, a avea bun-simț trimite, printr-un automatism firesc al sensului regăsit la nivel lingvistic, înspre un efect al socializării primare, al celor – popular – „șapte ani de-acasă“. Semnificația este, desigur, corectă, însă există și un alt sens ce poate fi recuperat, spre exemplu, atunci când ne referim, bunăoară, la acceptarea convenției de factură etică și socială potrivit căreia, întrucât trăim în societate, în comunitate, avem obligația morală de a ne raporta la ceilalți precum ne raportăm la noi înșine. În alți termeni, trimiterea creștină care ne învață să ne iubim aproapele ca pe noi înșine are nu doar un pandant popular („Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face“), ci și unul de natură filosofică, identificabil în etica lui Kant, aceea a imperativului categoric, potrivit căruia trebuie să vezi mereu în celălalt un scop în sine, iar niciodată un mijloc de care te poți folosi spre a-ți împlini propriile interese. De la o comunitate la alta, de la un popor la altul asemenea învățăminte sunt asumate și aplicate de către corpul social în grade diferite. Reunite, ele intră sub eticheta bunului simț, care, desigur, ține în primul rând de educația familială, dar ține, nu în mai mică măsură, și de educația desăvârșită la nivel social, prin școală și grație interelaționării cu ceilalți membri ai comunității.
Integrabilă între valorile specifice acestui sens al bunului simț, cea a patriotismului are, am putea spune, un loc aparte. Identitatea individuală, chiar și într-o lume globalizată precum cea de astăzi, are, în continuare, câteva referențiale, dintre carea cea mai de impact este cea națională. Intervine în discuție, aici, naționalismul, un proiect ideologic configurat în modernitatea politică și care s-a dezvoltat pe două direcții: aceea a unui naționalism de factură etnicistă, care a alunecat în extremism, și cea a naționalismului civic, de departe cel cu adevărat compatibil cu patriotismul. Pentru că nu înseamnă patriotism să-i urăști pe semenii tăi, cetățeni români, în cadrul nostru, doar pentru că aceștia au o altă origine etnică ori o religie diferită de cea majoritară. Patriotismul nu înseamnă, nicidecum, manifestarea nombrilistă, de factură excepționalistă, de a te considera, ca român (sau ca orice altceva), drept „buric al Pământului“. Nu e patriotism să urli în gura mare, ca într-un grotesc spectacol ce a putut fi pus în scenă și în epoca extremismului legionar, și în cea a național-comunismului lui Ceaușescu, ca și în cea postcomunistă, cât de mult îți iubești „țărișoara“. Nu e patriotism agitația isterică a politicienilor de tip Cațavencu, care doar îndeplinesc roluri pentru „mase“. După cum este foarte departe de a însemna patriotism orice formă discursivă ori simbolică aș cărei iz are doar o semnificație propagandistică, adică ceea ce numim de regulă, iarăși cu un termen popular, drept „vorbe goale“. Toate acestea țin de naționalismul găunos și patriotard și probează o totală lipsă de înțelegere față de valoarea patriotismului, care nu înseamnă nimic altceva, finalmente, decât o expresie a bunului simț, situat la intersecție dintre înnăscut și dobândit. Ca expresie a bunului simț, patriotismul înseamnă să-ți respecți semenii, să-ți îndeplinești profesiunea cu responsabilitate, să crezi în șansa națiunii al cărei cetățean ești și să cunoști trecutul acesteia, cu bunele și cu relele sale. Poate că această semnificație a patriotismului am putea să o descoperim măcar o dată pe an, atunci când, așa cum se va întâmpla mâine, 1 Decembrie, sărbătorim Ziua Națională.
Dan MISĂILĂ