Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Vara se definește printr-o aglomerație rutieră extraordinară în Piatra Neamț. Mașini cu inițiala I de la Italia, de care e plin orașul. Multe persoane din Piatra și nu numai, vin în vacanță să petreacă timpul frumos alături de familia lor, să se relaxeze, și, de ce nu, să se afișeze că au ajuns și ei după mai multă muncă în străinătate, la o mașină de marcă pe care se poate pun ochii. Restaurantele sunt și ele pline cu turiști și bineînțeles, cu românii întorși din străinătate cu familia. Am avut și eu ocazia în această săptămână să duc musafirii mei la un restaurant binișor cotat în Piatra Neamț. Era plin de lume, chiar dacă nu era oră de vârf și am așteptat mai mult de 50 de minute până a apelat la mine patronul care mă cunoștea și mi-a zis că își cere scuze dar sunt foarte multe comenzi și foarte puțini ospătari. Îmi zice: O să-ți mulțumesc foarte mult dacă ai să-mi faci rost de câțiva ospătari care vor să lucreze, am pus anunț și nu sunt oameni care să vină să lucreze. Ei bine, după o oră de așteptare în care nimeni nu a venit la masa noastră, m-am ridicat cu familia mea și am plecat. Un client de-al meu care i-a făcut soției un magazin alimentar, se plânge că nu găsește nici o fată ca să lucreze ca vânzătoare. Toate au plecat la muncă în Italia, Germania și în alte țări care oferă condiții mai bune. La o fabrică mare de prestări servicii de examinări psihologice în vederea angajării, directorul este nevoit să facă foarte multe compromisuri și să accepte personal mult mai puțin calificat și mai puțin calitativ ca să poate funcționa fabrica la un nivel minim(consecința de a face compromisuri legat de forța și calitatea muncii este în proporție directă cu calitatea produsului dar și de rezultatul final, cum ar fi cantitatea). Paradoxul cel mai mare este că în România lipsește astăzi, personalul calificat în foarte multe domenii, mai ales în servicii, constrcuții, fabrici. Aceste persoane servesc astăzi alte popoare și o mare dintre ele sunt mulțumite de progresele lor profesionale și personale. În lipsa personalului calificat s-a construit din anii 2000, o economie interesantă pe care eu o denumesc economia feudală. În definiția mea, o astfel de economie este atunci când un individ care a inițiat o afacere nu poate găsi muncitori și ingineri calificați și atunci el se restrânge cu activitatea și își creează o activitate mai mica în care se implică el, soția și poate câteva rude cu care fac o afacere de familie. Trebuie să mărturisesc că în anii 90 am visat și eu înainte de a ajunge în România, să deschid și eu un lanț de cabinete psihologice din București până în Piatra Neamț. La Bacău, Focșani, Buzău și alte orașe. Pentru această treabă am investit în acei ani sume semnificative: reclame, cumpărare apartamente (am fost păcălit de două ori și mi s-au furat banii pentru două apartamente) dar nimic nu m-a luat de la acest vis, nici o pierdere, până nu am observat că problema este aceea că eu nu cunosc prea bine mentalitatea de aici. Gândirea mea în această perioadă era un pic egocentristă. Mă gândeam că dacă eu am o “poftă” de a câștiga, de a dezvolta, de a reuși să implantez un model de cabinet psihologic din străinătate, așa vor și fi și oameni care vor și ei să se dezvolte , să lupte pentru a câștiga banii lor. Ideea mea era că e foarte importantă susținerea, încrederea în alții și lucrătorii mei, incluzând secretare, asistenți manageri și psihologi și ideea că o susținere financiară mai bună o să fie de ajutor . Am zis că dacă va crește salariul, va crește din partea lor și motivația pentru a reuși. Am fost atât de naiv și de copilăros într-un fel, că mă consumam psihic de fiecare dată când vedeam că gândirea mea și faptele mele nu coincid cu gândirea lor. Pentru a selecta personalul cât mai calificat am folosit o serie de baterii (teste) psihologice , cele mai bune. Nu pot să uit că m-am comportat cu toți la început foarte civilizat și foarte atent, cu mare sprijin. Mă gândeam că trebuie să oferim 90 de zile cel puțin de acomodare ca să poată să învețe și să progreseze. Din păcate, trebuie să generalizez și să spun că nu țin minte nici măcar un caz de o secretară, de asistent manager care să fi reținut tot ce au învățat și mi-au dat înapoi prin fapte, toată investiția mea. Mare parte a văzut locul de muncă ca un cuvânt greu de pronunțat – la datorie. O altă parte, în timpul serviciului se ocupa cu căutare de noi locuri de muncă, unde, credeau ei, o să le fie mai bine. O altă parte se juca pe calculator (de noroc pe atunci, pentru că nu existau rețele sociale, dar când au început să existe erau atrase de ele). Nu am înțeles ce trebuie să facem ca să le creez o motivație și să lucreze cu mare ambiție și spor. Dacă le certam ori le atrăgeam atenția intrau într-o deprimare, o parte mă anunța că își dă demisia și o parte se închide în ele și nu mai comunicau cu mine. Am încercat să recompensez prin partea financiară. Degeaba! Nu a fost și nu există o corelație între recompansa financiară și motivația în muncă. Dacă în alte țări există recompensa financiară și omul este motivat să lucreze și să aducă mai mult din eficiență, în România anilor 90-2000 și poate până astăzi este greu să înțeleagă cineva ce se cere de la el și să facă tot ce se poate să câștige. Când este vorba de colegii mei psihologi – am avut , din anii 2000, zeci de colegi pe care i-am îndrumat (sunt psiholog supervizor al psihologilor, atestat de la Colegiul Psihologilor ) așteptările mele din punct de vedere profesional sunt mai ridicate. Mă aștept ca un psiholog care primește atestatul de liberă practică, când funcționează ca un psiholog clinician să poată diagnostica, să aibă empatie față de pacienții lui, să folosească metodele psihoterapeutice și să-l facă pe pacient să progreseze. Din păcate, m-am întâlnit cu două sectoare diferite: psihologi care au avut inițiativă dar nu au avut loialitatea care se cere în viața de zi cu zi și simțeam că zicala – meseria se fură, nu se învață – este foarte potrivită lor. Aceste persoane abia așteptau să iese de sub autoritatea mea și să-și deschidă un cabinet al lor. Ceea ce, până la urmă nu era rău, dar, prin felul cum s-au comportat au arătat că ei înșiși nu erau pregătiți psihologic să fie model pentru alții. Grupa cea mai mare de psihologi era cea care cuprindea tineri a căror motivație de învățare era minimală, pentru ei cel mai important era să primească diploma fără să depună vreun efort deosebit. Persoane care nu au nici măcar tangența cu psihologia clinică s-au dus să se formeze ca psiholog pentru că au auzit în filme americane că psihologul câștigă bine. Din păcate, când am văzut calitatea omenească și profesională a acestor persoane, m-am lămurit repede că nu pot să pun bază pe ele și că nu pot să mă fac de rușine față de pacienții mei pe care risc să îi pierd, și nici nu vreau să clachez financiar ori în altfel din această cauză.