Ieri s-au împlinit 42 de ani de la plecarea la Domnul a lui Nichifor Crainic, scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog român. Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre) s-a născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, judeţul Vlaşca şi a murit la 20 august 1972, la Mogoşoaia – lângă Bucureşti. A fost un mare patriot român, adept al tendinţelor tradiţionaliste religioase, având convingerea că România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-ortodoxe.
Închis pentru activitatea sa politică, atât în perioada interbelică, cât şi în timpul regimului comunist. Condamnat la închisoare pe viaţă de regimul comunist în 1945, este arestat în 1947, trecând prin mai multe penitenciare, printre care Văcăreşti şi Aiud. Este eliberat la 26 aprilie 1962 de către autorităţile comuniste şi va fi redactor la revista „Glasul Patriei”, destinată intelectualilor români din străinătate, până la pensionarea sa din 1968. A fost laureat al Premiului Naţional pentru poezie (1930) şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940).
Redăm, în continuare, un fragment din cartea „Memoria lacrimei”, semnată de Nicolae Enescu, profesor de limba română la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş, arestat şi întemniţat pentru „uneltire împotriva puterii populare” şi considerat un „duşman al poporului”. La Aiud, în iadul puşcăriilor comuniste, Nicolae Enescu întâlneşte mari personalităţi ale vieţii noastre culturale, precum Istrate Micescu, Nichifor Crainic, preotul Dumitru Stăniloaie, filosoful Ion Petrovici, poetul Radu Gyr, filosoful Mircea Vulcănescu, precum şi alte victime ale comunismului.
Cu Nichifor Crainic, în iadul de la Aiud
«Pe Nichifor Crainic l-am cunoscut în familia arhitectului I.D. Enescu, unchiul meu, care a executat 13 ani de închisoare, tot la Aiud! Nichifor Crainic a fost profesor la Facultatea de Teologie, poet, filozof, ziarist; a editat revista „Gândirea”, revistă de mare anvergură, din care a emanat ”gândirismul”, curent implantat în literatură, artă, filozofie. (…) În 1946 este judecat și condamnat, în contumacie, la 25 de ani muncă silnică, în lotul Mareșalului Antonescu. A reușit să stea ascuns un an, la preotul Sămărhițan din Ardeal. L-au arestat în 1947 și a executat o pedeapsă de 15 ani.
Ne-am reîntâlnit la Aiud în 1952. A prins și dânsul cea mai cumplită perioadă, 1948-1954, adică pe directorul Dorobanțu, pe subdirectorul Mareș și pe gardienii Mayer, Boldur, Căldăraru și Biro. Am dat slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit în celular. Eram amândoi bolnavi, tare bolnavi și slabi. Suferea de litiază renală. Când elimina o piatră, îl ștergea moartea! Ne dădeau, deseori, ciorbă de varză acră, al cărei consum îi provoca des crize cumplite. Slăbise într-un hal de nu-l mai țineau picioarele. Era sub 50 de kilograme. Și cât era de voinic ca profesor! Cât de mult îl prețuiam și îl iubeam! Eram student la Facultatea de Litere și Filozofie, iar Teologia era în aceeași clădire. Nu cred că am pierdut două ore din cursurile dânsului. Sala era plină până la refuz.
Și acum un muribund! încercam totul, totul, ca să-l ajut. În fiecare dimineață îl serveam cu jumătate din porția mea de terci. Într-una din nopți, l-au apucat dureri cumplite. Căldăraru, o altă canalie de gardian, i-au auzit vaietele, a intrat în celulă, amenințându-l: ”Banditule, dacă mai zbieri, te duc la neagra!”. Rugăciunile noastre i-au mai potolit durerile.
Duminica dimineața, nu terciul era așteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în șoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanțuri. (…)
Nichifor Crainic a murit la 23 august 1972. Se spune, pe drept cuvânt, că murim de două ori, odată ca ființă, a doua oară în amintirea oamenilor. Aceasta mi se pare moartea cea mai crudă, să știi că după moarte nimeni nu te va mai pomeni. Profesorul Nichifor Crainic nu va cunoaște această moarte. El va rămâne în mintea și sufletul celor care l-au cunoscut și a urmașilor urmașilor lor.
La revedere, domnule Profesor!”
(Nicolae Enescu – „Memoria lacrimei”, Editura Pământul, Pitești, 2007, pp. 32-35)