De sub apele înghețate ale Lacului Bicaz au răsărit, în zilele geroase ale începutului de februarie, ruinele „Catedralei de la Hangu“. Un fenomen deopotrivă rar și uimitor, care poate fi văzut doar în verile secetoase sau în iernile geroase, atunci când nivelul apei scade, iar lacul îngheață complet.
Ridicată prin contribuția hanganilor, pe parcursul a trei decenii, biserica Înălțarea Domnului a fost dinamitată pe data de 22 mai 1959, sub privirile neputincioase ale localnicilor, în vederea construirii Barajului de la Bicaz. În anul 1975, ruinele au ieșit pentru prima oară de sub ape, iar în același an preotul Mihail Popa din Hangu a oficiat slujba de Înviere chiar pe rămășițele altarului de altădată…
Zilele trecute, apariția ruinelor a fost surprinsă fotografic de bibliotecara Liliana Pântea de la Biblioteca Comunală Hangu, care a avut amabilitatea de a ne destăinui și câteva din tainele vechii biserici de sub ape, înscrise în memoria colectivă a hanganilor strămutați de comuniști în anii ’60, împreună cu osemintele moșilor și strămoșilor lor.
Reporter: Cum de v-ați încumetat să mergeți până la ruine, știut fiind că drumul este destul de anevoios?
Liliana Hangu: Mi-am dorit mult să ajung la ruinele bisericii din Gura Hangului, la acel loc sacru care a încheiat cea mai tristă pagină din istoria comunei noastre. Știam că pot să ajung până lângă ele, pentru că lacul e înghețat, dar și pentru că aluviunile lăsate în urmă de ape sunt acoperite de zăpadă. Rareori se poate ajunge până la ruine, chiar dacă lacul e dincolo de ele, pentru că pământul care le înconjoară e moale, lipicios și plin de apă. Am plecat, cu aparatul de fotografiat și cu dorința imensă de a le revedea, de a retrăi o parte din copilărie, când patinam, plini de veselie și curaj, pe întinsul lacului înghețat și când, atunci când era secetă, mergeam la ruine, curioși și plini de pioșenie, ca niște mici descoperitori de comori.
Rep.: Vă leagă multe amintiri de acest colț de rai. Cum erau iernile odinioară la Hangu?
L.H.: Odinioară, micuții din Hangu erau nevoiți să meargă pe jos 2 km până la școala de dincolo de Biserica din Gura Hangului, iarna, desculți sau încălțați cu opinci găurite în talpă, cu ițari din cânepă sau lână, uzați de atâta purtat sau o catrință scurtă și cu ciorapi scurți de lână, cu o cămășuță peste care aveau doar o bundiță rămasă de la frații sau surorile mai mari pe care nu o puteau încheia, cu trăistuța în care purtau tăblița, plumbul și un coltuc de mămăligă pe care o mâncau pe drum, sau care îngheța până ajungeau la școala, motivați doar de dorința de a învăța și de a scăpa de sărăcie, așa cu mi-au povestit oamenii în vârstă. Locul acesta nu și-a pierdut niciodată frumusețea și nici farmecul, pentru că hanganii, oameni blânzi, harnici, curajoși și veseli, și-au ridicat gospodării, toate una și una, de nu știai la care să te uiți mai întâi,
aveau spital, judecătorie, notariat, jandarmerie, o făbricuță de lemn, mocăniță, ba chiar și un aerodrom, iar în mijloc o bisericuță care, duminica și în zile de sărbătoare, devenea neîncăpătoare, de aceea hanganii au hotărât să construiască o altă biserică mai mare, un alt loc unde să se întâlnească cu Dumnezeu, unde să-și lase poverile, să se roage, să-și mângâie sufletul, să-și aline durerile.
Rep.: Povestiți-ne câte ceva despre efortul hanganilor de a ridica biserica cea nouă…
L.P.: Toate aceste bucăți uriașe din beton armat care au mai rămas astăzi din Catedrala de la Hangu ascund efortul, grijile, osteneala, nopțile nedormite, dar mai presus de orice credința nestrămutată a hanganilor care au muncit la construcția acestui locaș, cu mic, cu mare, timp de treizeci de ani. Au săpat fundația, au adunat piatră și au cărat-o cu carele trase de boi, au adus șinele de la mocăniță și au consolidat zidurile bisericii, au pus în jurul pereților exteriori sârmă de oțel și au făcut o adevărată sărbătoare când au așezat crucile pe turnuri.
Nici măcar cumplitul război nu reușise să-i oprească, să-i împiedice să muncească la terminarea bisericii, reușise doar să distrugă podul peste Bistrița, să sape tranșee aproape de case, să aducă peste ei soldați ruși și germani, să-i sperie cu zgomotele asurzitoare ale obuzelor și grenadelor, în timpul exploziilor, să le întunece chipurile, să le cernească hainele, să le sfâșie sufletele și să le înlăcrimeze ochii pentru cei pierduți pe front și să-i facă să se roage ca această nenorocire să se termine mai repede.
Iadul prin care au trecut soldații plecați pe front și bătrânii, femeile și copiii rămași acasă, i-a învățat, dacă mai era nevoie, că singura speranță rămâne Dumnezeu, așa că au continuat construcția bisericii cu și mai multă ardoare și dăruire, ca și cum și-ar fi dorit ca în zidurile ei să ascundă toate necazurile și durerile care îi sfâșiaseră pe dinăuntru. De dimensiuni impresionante, biserica din Hangu era cea mai mare construcție de acest fel de pe Valea Bistriței, de aceea hanganii au numit-o cu mândrie „Catedrala de la Hangu“ și, ca să își merite cu adevărat acest nume, preotul satului a hotărât să o picteze. Era atât de frumoasă, așa cum sunt numai lucrurile închinate Divinității, și părea cu atât mai impunătoare, pentru că era așezată în mijlocul comunei și se zărea din toate părțile, dar și pentru că hanganii zidiseră, o dată cu ridicarea bisericii, și o parte din sufletul lor…
Rana din sufletul celor strămutați
Rep.: Cum au primit hanganii ordinul privind dinamitarea bisericii?
L. H.: Blestemul apelor a căzut peste ei ca o secure… Au aflat de la părintele Coroamă că Bistrița lor frumoasă va fi zăgăzuită pentru lumină și că vor fi nevoiți să plece din calea apelor. Nu doar că trebuiau să-și strângă agoniseala de o viață și să plece care încotro, ci, mai mult decât atât, trebuiau să scoată și osemintele din morminte și să le mute sus, în munți, unde urma să fie mutată și bisericuța din Gura Hangului. Zbuciumul și deznădejdea au pus repede stăpânire pe ei. Au mutat mai întâi morții, apoi au început să se pregătească și ei. Unii au înțeles și au plecat repede, alții s-au hotărât mai târziu, cei din urmă care s-au desprins mai greu au fost mutați cu forța de către militari. Cei mai mulți au rămas să-și întemeieze alte gospodării pe dealuri, aproape de locurile în care se născuseră și trăiseră o viață întreagă. Nimic n-a fost, însă, la fel de sfâșietor, ca momentul în care Catedrala lor a fost dinamitată și mai apoi dărâmată.
Apele au acoperit repede tot ce mai rămăsese din minunata Gură a Hangului și au așezat liniștea peste povestea tristă a Catedralei. Au mai rămas doar câteva fotografii, amintirile vii din sufletele celor care au trăit acele vremuri de adâncă tristețe și lacrimile care să plângă neresemnarea.
Rep.: Ce-a mai rămas azi din Catedrala de altădată?
L.H.: Mergând spre ruine, aveam senzația stranie că ele se îndepărtau și gândul m-a dus la versurile poemului încărcat de simboluri și de nuanțe filosofice „Noapte de decembrie“, semnat de poetul Alexandru Macedonski: „Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,/ Și albele ziduri, lucesc – strălucesc,/ Dar Meka începe și dânsa să meargă/ Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc“. Am pășit încet, atunci când m-am apropiat de ceea ce mai rămăsese din impunătoarea catedrală. Imaginea era uluitoare. Nu mai văzusem vreodată atâta măreție izvorâtă dintre ruine. Zidurile sfărâmate erau acoperite aproape de pământ, de bucăți mari de gheață. Aveam senzația că trăiesc o iluzie optică. Era ca și cum aceste ruine, în încăpățânarea lor de a atinge Cerul, de a-I vorbi despre durerea încătușată timp de 60 de ani, au erupt, spărgând, cu o forță uriașă, stratul gros de gheață ce le acoperea, ieșind, din nou, la lumină. Era un spectacol copleșitor, ziduri dărâmate, acoperite de blocuri de gheață, peste care coborau, îmbrăcându-le în lumină asfințitului, câteva din razele palide ale soarelui.
Am îngenuncheat să aprind trei lumânări, pentru toate sufletele sfâșiate de durerea strămutării. Nu credeam că voi reuși, pentru că vântul rece bătea nervos, din toate părțile. Am aprins lumânările și am plâns durerea îngropată între dărâmături. Când m-am ridicat, ruinele catedralei îmi păreau o rană deschisă. O rană adâncă, cumplit de dureroasă, refuzând să se închidă, să se vindece.
O rană asemenea rănilor din sufletul celor strămutați.
Irina NASTASIU