Nu puține sunt mărturiile foștilor deținuți politici despre Sfintele Sărbători petrecute după gratii, în lagărele și închisorile comuniste. Astfel de mărturii ne-au rămas și de la marii noștri duhovnici, de la părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc sau părintele Gheorghe Calciu. A-L mărturisi pe Hristos în vremurile de mare prigoană era nu doar un act de mare curaj, ci și o mărturisire de credință, plătită de cei mai mulți dintre mucenicii români cu preț de sânge.
O astfel de experiență relatează, de pildă, părintele Gheorghe Calciu, vorbind despre Paștele anului 1981, petrecut în închisoarea Aiud. „Prima experiență a avut loc în ziua de Paști. La ora șapte dimineața gardienii închisorii se schimbau.
Eram total izolat de ceilalți deținuți, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată și lipită de zid), supus unei exterminări lente; în momentul în care ușa celulei se deschidea, deținuții erau obligați să se întoarcă cu fața la perete și să stea așa, până auzeau ușa celulei închizându-se.
În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu fața la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secției de izolare – și, i-am spus: Hristos a Înviat! Vorbele mele l-au lovit în față ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalți gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine și mi-a răspuns: Adevărat a Înviat! La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip: știam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Era îngerul care a vorbit femeilor mironosițe, în dimineața Învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: «Nu vă temeți, căci știu că pe Iisus cel răstignit îl căutați. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniți să vedeți locul unde fusese pus» (Mt. 26, 5-6).
Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră și umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu deveni strălucitoare. Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleșit de o fericire indescriptibilă.
Prin gura torționarului meu, îngerul Domnului, îmi anunța adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual și nu au de-a face nimic cu extazul. Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriți“.
Învierea Domnului, la 800 de metri sub pământ
Gândit ca un loc de exterminare în masă, lagărul de muncă de la Baia Sprie a fost un adevărat cimitir unde și-au găsit sfârșitul elitele intelectuale interbelice, dar și unii dintre marii noștri duhovnici. Unul dintre supraviețuitorii regimului de exterminare de la Baia Sprie a fost Părintele Justin Pârvu care fusese transferat aici de la Aiud, pentru muncă silnică, împreună cu primele loturi. La Baia Sprie, părintele Justin a dat dovadă de un comportament exemplar, mărturisind lumina lui Hristos până în adâncurile pământului, la 800 de metri adâncime.
„În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paștele? Am luat toate bucățile metalice de la frezele pentru rocă și le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, și când cu toții am început să facem zgomot. A fost momentul vieții noastre când am simțit o adâncă, duhovnicească tăiere a respirației. Noi, preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor, am intrat cântând «Hristos a Înviat!». Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor și la suprafață“. (Interviu publicat de Monahia Fotini în revista „Atitudini“)
Irina NASTASIU