IMPREVIZIBILITATEA VIEŢII (II)

07/11/2017

Doctor MIRON ITZHAK, psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Psihoterapia este un domeniu atât de subiectiv încât este foarte greu să creezi reguli și să încerci să înveți și să te pregătești prin factori științifici. Pe parcursul a 120 de ani și poate chiar mai mult s-au creeat zeci de curente în psihoterapie și care o parte din ele tind să meargă pe linia științifică obiectivă, cum ar fi psihoterapia cognitivă, comportamentală; psihoterapia învățării. Dar la polul opus există curente psihoterapeutice foarte subiective cum ar fi: curentul Umanist al lui Rogers și curentul Existențialist al lui Frankl și curentul Jung sau curentul psihoanalitic al lui Freud.
Una din cele mai sensibile discuții pe care le aveam și pe care nu le-am depășit în totalitate nici astăzi, este legată de tatăl meu, care până astăzi nu știam clar și sigur dacă s-a străduit destul pentru copii lui, ori cum spunea mama și ne influența puternic – că tatăl nostru ne-a abandonat. În timpul sedințelor de psihoterapie, multe secrete și confesiuni au avut loc. Dar cele mai multe erau legate de mama mea cu care am avut o relație ambivalentă. Într-un fel am apreciat-o ca s-a luptat pentru noi și că a făcut totul ca să ne educe și să ne crească, dar totdată aveam o ciudă pe ea cum s-a îngrășat și cum în ultima perioadă a vieții s-a neglijat în totalitate.
Într-o zi au intrat în cabinetul meu două doamne. Mamă și fiică. Ambele s-au așezat, iar mama a cerut ajutorul meu pentru fata ei care era intr-o stare gravă, tot timpul se gândește la moarte, nu are plăcere pentru nimic, iar în ultimii ani a fost total demoralizată. Aceasta a continuat prin a spune că fata face un tratament psihiatric și folosește zilnic medicamente care din păcate nu o ajută, iar starea acesteia se înrăutățește zilnic. Într-o ședință de 45 de minute, fata aproape că nu a scos vreun cuvânt. Toată discuția a fost cu mama ei care o și coordona – cum să stea pe scaun, cum să se poarte etc.
Dintr-o dată, gândurile mi-au zburat către mama și bunica mea. Când mama, la finele vieții ei, depindea foarte mult de bunica care o coordona ca pe o păpușă. M-am întorsc cu gândul spre cele două femei și de aceasă data m-am hotărât să mă axez pe fata din fața mea. O stare de emoție m-a cuprins și parcă o vedeam pe mama mea așezată lângă mine. Amandouă semănau foarte mult, ambele fiind foarte grase. Sentimentul de respingere față de clientă a fost extrem de puternic, totuși am hotărât că este mai important să fac tot efortul să nu mă iau după trecut și după ce simțeam eu și să încerc să o ajut, aşa cum fac cu fiecare care ajunge la mine. În câteva luni de zile, timp în care am lucrat cu ea, m-am străduit să uit și să pun în spate toate sentimentele negative și care se legau de mama mea pentru a nu influența tratamentul, în schimb nu tot timpul reușeam să detin controlul.
Pasivitatea clientei, lipsa de ambiție și de motivație pentru a-și rezolva situația, starea ei catatonică influențată de tratamentul medicamentos, îmi dădea mie o stare de omnipotență. Asocierile mele mă duceau cu gândul la mama mea pe care nu puteam să o uit încercînd să o tratez pentru a depăși momentele grele. Dar, parcă în mod intenționat simțeam că nu ia în serios vorbele și dorința mea de a avea o mamă plăcută, sănătoasă și fericită. Atunci am simțit că o pot pierde pe mama și-mi era foarte greu să simt că pe lângă tata care ne-a abandonat, și mama să nu mai fie în viață și să rămân orfan. Acest sentiment l-am avut și față de clientă și nu puteam suporta faptul că ea nu putea să-și revină, situația acesteia înrăutăținduse din ce în ce mai mult.
Toate curentele psihoterapeutice vorbesc despre voinţa pacientului de a-și reveni, de a se schimba și de a se vindeca. Eu, la început, dar și mai târziu, am apelat la responsabilitatea clientei de a-și reveni. Nu-mi era destul că vine la timp, plătește pentru ședinţă și nu lipsește la ședințe. Doream să văd că de la o întâlnire la alta ea se schimbă și se dezvoltă mai bine. Din păcate nu așa a fost să fie. Când am văzut că stagnează, am luat-o un pic mai tare și am amenințat-o că pentru cine nu lucrează și nu are motivația de a se face mai bine, este păcat să mai continui. Pentru că nu va face nimic pentru ea, iar lucru acesta mă face să simt că lucrez în zadar și nu-mi doresc asta (sentimentul că vrea să vină și nu contează rezultatele imediate le-am știut rațional și în mod logic, dar, ținând cont că și mamei mele îi placea discuția cu mine dar a murit, m-a influiențat atât de mult să-i cer mai mult pentru a vedea și eu că este pe calea de vindecare).
După câteva luni, a început să întârzie fiind și ședințe la care nu s-a prezentat deloc. Aici am greșit. Trebuia să interpretez gesturile ei ca fiind gesturi de începere a emancipării și al libertății, prin mine, ca fiind dorinţa de libertate față de mama ei, soțul și copii ei. Eu, însă, am luat gestul acesta ca lipsă de motivație puternică lucru care a adus la faptul că am mustrat-o. După alte câteva săptămâni, nu s-a mai prezentat deloc.
Am analizat cazul clientei, dar, din păcate, trebuie să recunosc că sunt lucruri din trecutul nostru peste care, cu toate strădania, experiența și efortul depu,s nu reușim să trecem peste ele.
Știu că unii din voi vor citi articolul acesta și vor rămâne uimiți de confesiunile pe care le-am făcut despre mine, familia mea și eșecurile mele. Poate că unii dintre voi care vă gândiți să mă contactați și să primiți ajutorul meu vă veți opri după impresia creată. Eu am fost și sunt o persoană care pe parcursul vieții mele am vorbit sincer și corect și m-am pus în fața publicului pentru a fi un model. Un model nu înseamnă să fi Dumnezeu, să fi lipsit de greșeli. Un model reprezintă pentru mine posibilitatea de a te putea uita în interiorul tău pentru a vedea părțile slabe, să le tratezi și să accepți că ești om cu bune și cu rele.
Cu câteva zile înainte de a publica acest articol, am primit o veste bună din partea familiei pacientei despre care vă vorbeam mai sus și despre care am aflat că aceasta este pe drumul cel bun și “scuturatul meu”, mustrările și avertizările au făcut-o să înțeleagă că cineva îi vrea binele și că încearcă să o ajute. Vorbitul dur cu ea nu a împiedicat-o să meargă pe drumul bun, mai mult, făcând-o să-și schimbe atitudinea. Acest lucru ne învață că de multe ori și că pentru noi, ca psihoterapeuți experimentați, care știm exact cum trebuie să procedăm și direcția pe care să o luăm, drumurile sunt mai complexe și mai complicate.
Păcat că mama mea care se află departe de mine nu a avut parte de aceleași beneficii pe care pacienta mea l-a avut și după care ea s-a schimbat și apoi vindecat. Eu am tratat cazul ei prin amintirile pe care le-am avut cu mama mea, prin fapta că aceeași nepăsare m-au făcut să mă simt abandonat. Rezultatele sunt diferite și trebuie să înțelegem că și evenimentele din trecut ne pot trezi sentimente pozitive ori negative. În schimb, finalul este imprevizibil. Doar Dumnezeu poate ști.
Aștept sugestiile și întrebările dumneavoastră.
Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro

Lasa un comentariu