Doctor Miron Itzhak – psiholog clinician principal cu drept de supervizare
„Domnule doctor, dacă pentru copii vacanța înseamnă fericire și libertate, pentru mine, ca mamă, este un motiv de îngrijorare.
Spun aceasta deoarece am fost pusă în fața unei probleme foarte reale și importante. Fetițele mele mi-au spus: «Mami, când mergem și noi la mare? Toți copiii din clasa noastră merg în vacanță la mare, la munte sau în tabere».
Eu, din păcate, nu pot să-mi permit să le ofer o astfel de vacanță, să vin cu un răspuns afirmativ în fața acestei dorințe a lor, care, pentru un copil, nu este o cerință foarte mare. Fetele mele nu-mi cer foarte multe lucruri; dar, ca mamă, văd ce simt ele în sufletul lor, când, de multe ori, venind acasă de la școală sau de la grădiniță, îmi povestesc cum sunt îmbrăcate colegele lor și cum acestea se mândresc cu îmbrăcămintea lor de la firme foarte faimoase. Pusă în fața acestor situații, nu știu ce să le răspund fetelor mele“.
Dragă Alina, ai pus una dintre problemele cele mai dificile și des întâlnite în lumea în care noi trăim astăzi.
Răspunsul vine din faptul că cel mai important fel al omului de a fi este să facă mereu comparații. Comparația se raportează la toți factorii externi ai existenței umane: aspect fizic, îmbrăcăminte, posibilități materiale, statutul în societate, relații interumane.
Comparația este importantă, pentru că ea dezvoltă identitatea noastră personală; în ceea ce-i privește pe o parte dintre copii, comparația îi face să se simtă mult mai puternici datorită statutului mai înalt în societate al părinților lor.
În lucrările psihologice ale lui G.H. Mead și H.H. Kelley, aceștia dezvoltă o teorie care se numește teoria interacționistă (1934) și care arată că toate aspectele dezvoltării oamenilor sunt legate de interacțiunea dintre persoane, de unde înțelegem că, în această interacțiunea apare în mod firesc și comparația.
Copilul, până la vârsta de 1 an – 1 an și jumătate, nu face încă separarea între el și alții și nici între el și mama lui, sau o altă persoană de care se simte el atașat.
În jur de 1 an și jumătate este prima dată când copilul se uită în oglindă și se vede și poate să-și identifice părțile fizice ale propriului său corp într-un mod mult mai clar decât înainte; astfel, copilul poate să spună că aceasta este mâna lui, nasul lui, făcând comparație cu mâna sau nasul mamei sau al altor persoane. Separarea aceasta continuă până ce copilul intră la creșă sau la grădiniță, când el începe să se confrunte cu alți copii. Acum problema nu mai este legată de părțile fizice ale corpului său, ci de obiectele care sunt într-un spațiu public și față de care copilul simte că îi aparțin doar lui. Ceea ce trebuie să învețe copilul acum este cum să împartă același lucru și cu alți copii.
La această vârstă încă nu se pune accent pe hainele de firmă sau pe obiectele care denotă un statut mai înalt, dar, totuși, copilul observă – prin simțurile lui dezvoltate – că o jucărie are valoare mai mare decât alte jucării și, bineînțeles, că el tinde să considere acea jucărie ca fiind a lui.
Cât timp este vorba de jucării care aparțin grădiniței, deși la început copilului îi este greu să accepte că acele jucării nu sunt ale lui, până la urmă, el se împacă cu ideea.
Problema începe când copilul aude și vede că un alt copil este lăudat pentru pantofii pe care îi poartă, pentru haina cu care este îmbrăcat sau pentru o jucărie care aparține, de această dată, acelui copil. Și de aici se naște un sentiment de dezamăgire, de frustrare și o ușoară scădere a propriei imagini și a stimei de sine.
Interesant este că Biblia veche și-a dat seama de această problemă a comparației și de sentimentul de inferioritate care apare de cele mai multe ori; este vorba despre povestea lui Cain și Abel.
Dumnezeu a împărțit lucrurile cât mai bine între frați, pentru a nu se isca nici o nemulțumire (Cain primește toată partea materială – simbolizată prin pământ; pe când Abel primește partea spirituală – simbolizată prin cer).
Cu toate acestea, într-un moment de rătăcire, Cain simte că darul oferit de el lui Dumnezeu este mai puțin primit decât al fratelui său. Atunci Cain, plin de agresivitate și de frustrare, se hotărăște să-l omoare pe fratele său Abel, ca astfel să rămână doar el singur în fața lui Dumnezeu. Din această poveste vedem cum un cuvânt, o idee, sau o observație, acumulate în timp într-un mod subiectiv, pot să ducă la răzbunare și la o decizie foarte rea.
Lumea în care noi trăim este împărțită în două feluri:
– lumea exterioară – care ține de tot ceea ce vedem, ce auzim și tot ceea ce implică interacțiunea cu ceilalți: prieteni, copii, familie, soț, soție etc.;
– lumea interioară – în care există acele sertare interioare ale evenimentelor trăite (înainte de nașterea noastră, ori după nașterea noastră); și în aceste sertare din lumea interioară există personaje, dar aceste personaje nu sunt subiect de comparație (în afară de cazurile excepționale de stări psihotice ori tulburări psihologice grave, dar aceste cazuri nu fac subiectul acestui articol).
Problema pusă în discuție de Alina are și conotații culturale, sociologice, politice și economice. Dacă întrebarea Alinei ar fi fost pusă unui psiholog nord-coreean, sau unui psiholog chinez din zilele noastre, aceștia ar fi răspuns altfel decât un psiholog din SUA, căruia i s-ar fi adresat aceeași întrebare. De aici reiese că, regimul capitalist, „democratic“ (aparent) duce la o competiție și la o concurență foarte mare între indivizi, bazându-se pe acele teorii conform cărora concurența și competiția duc la prosperitate în societate.
Copilul, trăind în această societate, este primul care se confruntă în modul cel mai direct cu această problemă generată de competiție și concurență. Problema care se naște este aceea că, copilul nu are sursele psihologice necesare să facă față acestei confruntări; astfel, copilului i se cere – din partea părinților – să fie cât mai bun la școală, astfel intrând în jocul concurenței prin note. Copilul prins în acest joc nu înțelege de ce un alt copil este mult mai apreciat decât el, de ce răspunsul lui la clasă este mai puțin lăudat decât răspunsul colegilor a căror părinți – fie sunt atenți cu profesorul (oara), fie sunt implicați în diferite organizații școlare, fie tatăl – de exemplu – deține o funcție înaltă în oraș.
Există și situații când copiii proveniți din familii cu un statut social ridicat sunt dați de către părinți la cursuri de după școală, sau investesc în meditații foarte mulți bani. Acești copii, deși au – de regulă – o inteligență cu un IQ de 100, reușesc să fie mult mai apreciați, având susținere exterioară, pe când un copil fără astfel de posibilități materiale, ca să fie la fel de apreciat, ar trebui să aibă o inteligență cognitivă – IQ în jur de 120-140 – la care să se adauge și o inteligență afectivă ridicată.
Există în rândul copiilor o tendință de a discuta și de a se lăuda neintenționat cu privire la acești factori exteriori („plec și eu cu părinții în străinătate“, „voi merge vara aceasta la Disneyland“ etc.), lucru care pentru un copil obișnuit din România este aproape un vis. După o astfel de discuție, între copii crește frustrarea și apare un sentiment negativ față de propria persoană și scade stima de sine.
O parte dintre copii își găsesc alinarea în discuțiile cu părinții despre problema care îi macină, cum este și cazul fetelor Alinei, care i-au spus mamei că vor și ele să meargă la mare.
Adevărul este că astăzi este foarte greu să satisfaci nevoile, cerințele și așteptările copiilor; de exemplu: dacă le oferi copiilor tăi o excursie la mare (care implică costuri destul de ridicate), tot nu pot copiii tăi să se compare cu colegul sau colega care, pe perioada vacanței, merge cu părinții săi în străinătate.
Întrebarea care se pune: Ce trebuie, noi – ca părinți – să facem și să spunem în astfel de cazuri?
Ieri m-am plimbat cu bicicleta în centrul orașului. Era o zi foarte frumoasă și călduroasă. Am putut să observ mulți copii petrecându-și o zi din vacanța lor. M-am oprit să privesc un grup de copii, care, mulțumiți, mâncau înghețată, discutând între ei. Am fost impresionat de cum se simțeau de bine acei copii cu o simplă înghețată. Apoi am văzut, în parc, copii plimbându-se într-o lume de ei închipuită, fiind satisfăcuți și mulțumiți.
Alt exemplu frumos este fetița unor prieteni, în vârstă de 2 ani, care nu simte nevoia să meargă la mare, deoarece piscina din centrul orașului îi satisface multe din dorințele ei de copil.
Diferența dintre marea de la Constanța și apa dintr-o piscină din Piatra Neamț este o diferență subiectivă, pe care copilul și-o pune, deoarece el vrea să primească mai mult, nefiind mulțumit cu ceea ce i se oferă.
Există situații și situații. Sunt cazuri când și părinții au o parte de vină, prin faptul că se plâng mereu că nu au posibilități, generând două tipuri de reacții: fie copilul vrea cu orice preț să primească mai mult decât i se poate oferi, fie lipsurile permanente îi creează un sentiment negativ de inferioritate. Există și situații excepționale când copilul, de exemplu, cere să meargă și el la mare, știind că părinții au posibilități materiale, iar aceștia nu vor să îl lase; acest tip de refuz creează la copil un sentiment de neîncredere în el și în părinții săi, determinând copilul să fure, fie să mintă.
Cercetările arată că acei copii care au avut lipsuri materiale în copilăria lor, au fost mult mai motivați, odată ajunși la maturitate să câștige și să reușească mai mult în viață, decât un copil alintat, care a primit totul cu o linguriță de aur.
Și totuși ce să răspundem copilului nostru când ne provoacă la o întrebare atât de sensibilă?
Răspunsul depinde de vârsta copilului, de maturitatea lui și implicația lui cognitivă și emoțională. Un copil cu cât este mai mic, el are nevoie de mai multă afecțiune; dacă cerința de a merge la mare apare la un adolescent există posibilitatea ca cererea sa să fie determinată de informațiile acumulate și de curiozitate.
Trebuie luat în calcul și ideea dacă se merită, să fac un efort atât de mare, pentru a îndeplini dorința copilului meu.
De exemplu: copilul meu în vârstă de 15, 16 sau 17 ani, văzând că prietenii lui merg la mare, vrea și el să meargă cu ei, dar, pe de altă parte, am opțiunea unei tabere de creație, în care poate să capete o coeziune și o creativitate mult mai mare, decât dacă ar merge la mare. Trebuie luat în calcul și ce va face copilul meu pentru acest cadou oferit din partea mea.
Pot fi situații când trimițând copilul la mare, trebuie să anulăm vacanța familială stabilită deja; în acest caz ar fi o greșeală din partea noastră să acceptăm o astfel de situație. Trebuie să fiu destul de ferm și să îl conving că anul acesta nu se poate încă, dar o să mă străduiesc, ca într-un viitor cât mai apropiat, să îi îndeplinesc și lui dorința. Atenție însă, părinți, nu veniți cu promisiuni false, ci cu o promisiune adevărată!
Există posibilitatea ca copilul, văzându-se refuzat, să manifeste stări depresive, deprimante sau să recurgă la manipulări depresive. Nu trebuie să cedăm acestor stări, dar trebuie să îl determinăm, să înțeleagă singur, că nu totul se poate obține în viață, însă acest lucru trebuie făcut cu mult calm, răbdare și mult relaxare. Cel mai important lucru este, ca prin atitudinea noastră, copilul să își găsească forța interioară de a depăși această dezamăgire și să privească cu încredere în viitor.
Noi, ca părinți, putem să oferim – în cazul unui astfel de refuz – un lucru mult mai mic, dar semnificativ, cum ar fi ieșirea cu copilul la o mică excursie pe un lac, unde copilul poate asemăna apa lacului cu marea mult dorită.
Important este, ca noi, părinții, să arătăm copiilor noștri, că deși suntem săraci material, suntem bogați sufletește și fericiți și nu invers.
Cu respect,
Doctor Miron Itzhak – psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, sc. B, ap.37
Telefon: 0233/236146; 0724/225214; 0747/627971