COMAN SOVA – UN POET AL SPAȚIULUI NEMȚEAN

13/07/2018

 Născut la 18 octombrie 1933, în Bucureşti, unde locuieşte de 60 de ani, poetul COMAN ŞOVA şi-a petrecut primii 18 ani din viaţă în judeţul Neamţ, la Humuleşti Neamţ, apoi în satul Suha, unde era o fabrică de cherestea, la Bicaz, Tarcău, Roznov şi, în sfărşit, la Piatra – Neamţ, localităţi prin care Ioan Şova, tatăl său, maistru forestier, se tot muta cu serviciul. Între anii 1941-1947 urmează clasele primare la Şcoala nr.2 din Piatra Neamţ, apoi se înscrie la Liceul „Petru Rareş”, de unde se transferă la Liceul Tehnic de Silvicultură din Roznov, pentru a-i face pe plac tatălui său, liceu pe care îl absolvă în 1952. În vara aceluiaşi an, pleacă la Bucureşti pentru a se înscrie la Facultatea de Silvicultură, cum dorea autoritarul părinte, dar vocaţia dovedinduse mai puternică, se înscrie şi reuşeşte la Institutul de Teatru, iar după 3 ani se transferă la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, care în acelaşi an devine Secţia de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu” în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, facultate pe care o absolvă în anul 1960, aşa cum visa încă de pe băncile liceului când scria poezii şi frecventa cenaclul literar condus de profesorul şi poetul Constantin Borş. Între 1962-1964 funcţionează ca secretar literar la Teatrul „Barbu Delavrancea” din Bucureşti, perioadă în care debutează în dramaturgie cu piesa Iubesc pe-al şaptelea, urmată de altele precum şi de scenariul filmului Ora zero, toate bucurându-se de un real succes. Între 1965-1972 este secretar general de redacţie al revistei studenţeşti Amfiteatru. În anii următori a fost secretar general de redacţie al ziarului România liberă (1972-1974), redactorul-şef adjunct la revista Magazin (1974-1986), publicist comentator la România liberă (1986-1990), iar în anul 2011 fondează, împreună cu scriitorul Florentin Popescu, revista lunară Bucureştiul literar şi artisitic, îndeplinind aici funcţia de director. În anul 1970 debutează cu un volum de versuri intitulat Astrul nimănui la Editura Eminescu, fiind întâmpinat cu cronici şi recenzii elogioase, iar în 1971 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Tot la Editura Eminescu îi apar şi următoarele volume: Marival (1974), Cuvinte de reazem (1977), Poeme (1980), Unul cu altul (1983), Căderea fructului (1989), Nevoia de alb (1996). Urmează Die liebe ist mein alltangskleid (Iubirea este haina mea de fiecare zi), traducere în limba germană de Ioana Crăciun, Editura Neue Literatur, 2010, Jena; Cuvinte de reazem, col. Opera Omnia, Editura TipoMoldova, 2012; 101 poeme, Editura Biodova, 2012; Frig/Cold, ediţie bilingvă românoengleză, Editura Semne, 2013. Pentru Coman Şova, femeia, simbol al suavităţii, este o sărbătoare dulce, o rană, ţipăt, trup de vis şi aer care colorează cerul cu insomnii şi forme, este albastră mireasă care înfiorează pământul cu paşi calzi şi umezi, aducând lumină şi ploi curate, mănunchi de raze, e vis şi fruct, alcool şi pâine şi tot ce se poate, fugă, mister, nefiinţă, pământ, apă şi soare, pădure subţire de făget. Funciar duios, absolventului de liceu silvic îi repugnă îndepărtarea insului de natură, de universul silvestru cu atâtea oaze de seninătate, în care a hălăduit în cei mai frumoşi ani ai vieţii, univers devenit un topos al statorniciei şi fericirii depline. Elementele naturii încep să concerteze pentru a deveni metafore, simboluti şi sugestii într-o lirică ce dispune de o mare doză de inefabil. El pune în prim-plan fenomenele naturii, ipostaziindu-se simpatetic în fiecare lucru, pentru a-i decela esenţa. Pădurea devine un spaţiu securizant, intim şi protector: “Trec prin munţii mei/ pe un cal învăţat să zboare;/ nu am arme,/ nu am decât cuvântul omului de aici/ şi aerul tare al stâncii”(Prin munţii mei, pag.269). Un lamento sfâşietor, dar şi un adevărat rechizitoriu conţin unele poeme la adresa celor ce nesocotesc legile echilibrului natural: Tăierea unei păduri este cel mai trist abator (Medalie fără revers, pag. 283/ sau “Când tăiem o pădure,/ omorâm şi aerul ei/ şi ceva din plămânii noştri./ Când doborâm o pasăre,/ doborâm un vis care rămâne/ şi după ce ne trezim/ când vânăm un cerb,/ o stea de pe fruntea omului/ se carbonizează” (Carbonizare, pag. 309). Anotimpurile („iarna e haina mea de duminică”), ninsorile şi pădurea cu toate vietăţile ei,, pământul care îl cheamă irezistibil reprezintă obsesiile majore ale poetului. În peisajele sale predomină, cu mici excepţii, o singură culoare: albul, albul cireşilor în floare, al ierbii brumate, al tinereţii, al purităţii, al stării de graţie, al transfigurării. Fără să-şi împodobească versurile cu artificii stilistice, poetul îşi rosteşte discursul limpede, fără stridenţe, preferând să-şi exprime ideile prin sintagme care să declanşeze şiruri de interogaţii şi răspunsuri din partea cititorului. Nu putem să nu remarcăm şi muzicalitatea care se naşte din ritmul rostirii, din tonul uşor elegiac, din armonia intrinsecă a asocierii cuvintelor. Personalitate polivalentă şi proteică, poet cu mari disponibilităţi lirice, Coman Şova scrie o poezie plină de substanţă şi idee, firească precum respiraţia, emoţionantă prin autenticitatea trăirii, prin sinceritatea neafectată.

MIHAI MERTICARU

Lasa un comentariu