Într-o conferință recentă ținută la Constanța, Andrei Pleșu sublinia faptul că una dintre marile probleme ale lumii occidentale este proasta aplicabilitate a unui concept care a făcut carieră mai cu seamă de un secol încoace: toleranța. Nu împotriva toleranței ca atare se îndreptau spusele eseistului român, ci împotriva unei eronate practici a acestuia. Exprima astfel Andrei Pleșu una dintre marile probleme implicate de teoretizările recente cu privire la democrație. Mai exact, ceea ce acestea din urmă au relevat este faptul că unul dintre punctele critice ale organizării de tip democratic este dat de sfera de aplicare a conceptului de toleranță, întrebarea fundamentală care apare fiind cea care dă titlul comentariului de față: cât de toleranți putem fi cu ceea ce este de netolerat, cu intolerabilul? Este, desigur, vorba despre o chestiune încărcată de o importantă doză de normativitate. Timpurile noastre, însă, ne arată că, din păcate, nu prea mai este cazul doar să filosofăm, câtă vreme această întrebare exprimă, astăzi, după starea de urgență instaurată în întreaga Europă, date fiind intensificarea atacurilor teroriste, o cu totul nefericită actualitate.
O actualitate care pleacă de la realitatea faptului că astfel de atacuri, săvârșite, culmea, în numele unei credințe religioase – dar fără a o „negativiza”, întrucât, pur și simplu, nu este cazul – se întâmplă nu acolo unde aceasta se manifestă (deși, din păcate, și acolo, în țările musulmane, mor oameni nevinovați din cauza fundamentalismului religios), ci în spațiul occidental, acolo unde a început a se institui pentru că a fost, în deplin acord cu scala axiologică occidentală a dreptuilor omului, tolerată. Populației de religie musulmană i s-a dat dreptul de a se organiza în acord cu propria-i crdință, de a avea reprezentativitate în spațiul public, de a își susține doleanțele, de a fi recunoscută într-o Europă care, zguduită fiind, la rându-i, de ură ți intoleranță, a crezut că poate construi, vorba filosofului Leibniz, „cea mai bună dintre lumile posibile”, o lume în care, cu o sintagmă kantiană, se va instaura „pacea eternă”. Constatăm, însă, că ne aflăm departe de un asemenea ideal și că realitatea pune în fața toleranței europene, în chiar contextul democratic al libertăților emanate din și susținute de această lume, o totală obtuzitate ce dă naștere unei intoleranțe fundamentaliste, fără posibilitate de întoarcere.
Ca atare, întrebarea ce dă titlul textului de față este cu atât mai actuală: cât de toleranți pot fi occidentalii în general, europenii în particular, cu intolerabilul, cu actele de intoleranță agresivă care ucid sute de oameni nevinovați. Se poate considera, fără urmă de dubitație, că intoleranței este necesar să i se răspundă în registrul în care aceasta se exprimă, dar cu nuanțarea că numai cei vinovați de acte de intoleranță for fi pedepsiți și că, potrivit unui sens occidental al termenului de „dreptate”, pedeapsa va fi direct proporțională cu vina dovedită. Iar asta pentru că, în fața iraționalității demonstrate de actele criminale săvârșite în numele unei așa-numite credințe, oamenii raționali ai civilizației occidentale nu pot renunța la rațiune. În fond, ceea ce s-ar putea numi „pariul lumilor” constă și în modalitatea de înțelegere a existenței umane, iar între demența ucigașă și stilul de viață pe care, dată fiind tradiția greco-romană pe filieră cultural-civilizațională și cea iudeo-creștină pe filieră spirituală, Europa l-a exportat la nivelul întregului Occident, alegerea nu poate fi decât în favoarea celei de-a doua variante. Dar asta nu înseamnă, desigur, că orice poate fi tolerat.
Dan Misăilă