Perseverența cu care Cornel Agăleanu urmărește subiectul Aurel Băeșu s-a concretizat, recent, într-un album documentar, după cum îi spune chiar în titlu. Din aceeași preocupare au mai rezultat îngrijirea mormântului din Cimitirul Eternitatea, jefuit și profanat de vreun nenorocit amator de puțină aramă veche, precum și acordarea post-mortem a titlului de Cetățean de Onoare al municipiului Piatra Neamț pictorului care a onorat cu prezența și creația sa aceste locuri. Va urma, conform mărturiei lui Agăleanu, proiectul unui bust care să fie amplasat într-o intersecție a orașului.
Revenind la album, în ciuda unor stângăcii de tehnoredactare – corp de literă excesiv, lungime de rând peste putința de a fi cuprinsă dintr-o privire, paginare neinspirată – sau reproduceri de o calitate nu dintre cele excelente, lucrarea merită salutată atât pentru efortul documentar depus, cât și pentru că aduce în atenție un talent autentic, zămislit din aceste pământuri, după ce s-ar fi părut că din Neamț nu am știm să acceptăm spre promovare decât nume precum Lascăr Vorel ori Victor Brauner, în conflictualitate cu reprezentanți locali precum Aurel Băeșu sau cu C.D. Stahi, acesta din urmă aflat încă în nevoia de a fi scos din umbră.
Lucrarea este structurată în câteva părți distincte, urmărind destinul sfâșietor al pictorului care moare răpus de tuberculoză, nu însă înainte de a lăsa în urmă o operă și o flacără transmisă mai departe unui ucenic: Nicolae Milord.
Redăm în continuare câteva fragmente dintr-un text publicat de ziarul Ceahlăul, nr.177 din 14 septembrie 1968, din amintirile lui Milord despre Băeșu, text reprodus în „Aurel Băeșu, album documentar“.
Aurel Băeșu, un mare artist al paletei
Ning frunze în game bogate de aur și bronz, topite-n contraste termice, de nopți brumate și zile însorite; în suflet ning amintiri topite-n dragostea unei veșnice admirații pentru el, maestru neîntrecut al frumuseților cromatice.
Îmi plimb pașii încet prin anii copilăriei și adolescenței pline de visuri și pătrunderi în tainele necuprinse ale naturii împodobite de imagini de vis și îl găsesc mereu și peste tot pe Aurel Băeșu, ca un cioplitor de lumini tainice și strălucitoare, spre care tindea cu sete și inima mea.
Aveam și eu acasă câte un creion colorat, cu care îmi făuream o lume proprie pe pereți, pe uși și pe garduri. Dar într-o zi de neuitat, pe strada mea, ochii mi s-au deschis mari și însetați pe o cutie întreaga de culori și pe o paleta cu zeci de nuanțe. Era pictorul Aurel Băeșu. Ne-am oprit o droaie de copii. Făcusem un cerc strâns și-l stingheream. Urmăream strălucirea ochilor săi negri, a culorilor, înfrigurarea mâinilor care așterneau fermecate pe pânză toate comorile peisajului din jur. Cercul nostru s-a strâns tot mai mult și el, nervos, deoarece îl sufocam, ne-a rugat să-l lăsăm în pace. Am rămas, singurul din ceata mea, până a terminat tabloul.
Eram înfrigurat și eu de febra ochilor lui strălucitori, a mâinilor lui fermecate, a tonurilor bogate de culori, a frumuseților munților noștri așternuți pe pânză într-o răsuflare divină, pornită din inima sa mare.
I-am dus mândru până acasă tabloul, scăunașul, cutia de culori și i-am rămas umil și devotat discipol.
Palete bogate scăldate în raze de soare sunt amintirile zilelor și anilor în care i-am urmat fidel pașii, bând același pahar de apă vie cu care ne ademenea viața.
Mereu grăbit și avid de cunoaștere, de chipuri și locuri, a fost un culegător harnic de rod bogat în imagini.
Nu-l atrăgea viața de oraș. Era un fiu al poporului truditor și poposea cu drag în căsuțele umile de la țară, vorbind în graiul fiecărui necăjit. Era duios, blând, înflăcărat, generos, răzvrătit, cult, modest și simplu în același timp. Ne petreceam zilele colindând, vorbind și lucrând. Sorbeam alături de el freamătul emoțiilor mari, în fața frumuseților naturii. (…)
Poposeam de multe ori la stâni sau prin mănăstiri singuratice. Măicuțe sfioase își profilau siluetele negre ca niște cruci vii pe zidurile infinitului.
Dar apa Bistriței? Îi cunoșteam șoaptele, căci ni se arăta adesea în cale, cu stânci și valuri spumoase, cu oglinzi în care se răsturnau tremurând codrii seculari. (…)
Schița cu o repeziciune uimitoare, nu revenea, nu corecta căci nu era nevoie. Uimea străfulgerarea urmei pensulei ce dădea formă și viață tablourilor sale. Lucra încordat, câte patru ore fără pauze și în același timp, nu scotea o vorbă. (…) În cromatica lui, tonurile de culoare sunt stăpânite, discrete și totuși luminoase. Pasta frântă e modelată după structura formei, cu tonuri succesiv și organic legate între ele, exprimând astfel esența lucrurilor.
Sub muntele Cozla, pe strada Ion Creangă, în aerul ozonat al pădurii de brad, se afla locuința sa modestă, formată din două camera și un antret. Era o stradă lăturalnică, care-i procura un climat blând pentru nervii săi veșnic încordați și pentru pieptul său sfâșiat de boala necruțătoare. Aici își avea atelierul.
Deși bolnav, lucra intens. Era preocupat de probleme adânci și-i plăcea să abordeze lucrări grele de compoziție. Era iubit de tineret și, uneori, atelierul său se umplea de elevi și eleve de liceu, pe care-i simpatiza pentru entuziasmul și preocupările lor artistice. Temele preferate erau multiple: portrete, peisaje, compoziții, flori.
Lui Băeșu îi plăcea societatea oamenilor sinceri, buni, simpli. Față de ei își deschidea sufletul. Nu iubea protocolul și așa-zisele „maniere elegante“, pe care le detesta. (…)
Sufletul sau sensibil vibra profund și la armonia culorilor. În Italia a petrecut clipe de neuitat în tovărășia cântărețului Dimitrie Onofrei, cu care a legat o strânsă prietenie. În clipele de destindere, simțea o deosebită plăcere să asculte melodii din diverse opere imprimate pe discuri. Aprecia și respecta pe umilii lăutari din oraș. Când nu lucra, îi plăcea să urcăm în parc. Îl amuza și impresiona prezența statornică a unui bătrân scripcar, care ne ieșea înainte, plecând de lângă noi cu pumnul plin de monezile oferite de Băeșu cu generozitate.
În una din zile eram echipați cu toate accesoriile pentru lucru. Mergeam să pictam „peste Vale“. În fața noastră apăru un car funebru, urmat de un convoi de oameni nevoiași, care scoteau plânsete jalnice din viorile lor. Conduceau pe ultimul drum pe bătrânul trubadur din parc. În urma carului, printre umilii artiști muzicanți, s-a mai strecura discret încă unul… Era Băeșu.
Era un început de toamnă. Monotonia cuprindea orașul. Băeșu nu se simțea bine și sta abătut în pat. Căutam să-l sustrag, povestindu-i întâmplări vesele. Îmi ceru sa-i aduc o cană de apă rece. Când m-am întors, în odaia lui se înălțau melodii nostalgice și fermecătoare – canțonete italiene – îndrăgite de el în timpul petrecut în Italia.
Spre surprinderea mea, în cameră cânta tenorul Ștefanovici, de la Opera Română din București prieten cu Băeșu din Italia. Venise special la Piatra, auzind că prietenul său e grav bolnav.
După plecare lui, Băeșu s-a simțit mai rău. În grabă, am chemat un medic. Același sfat: – „Răbdare, domnule Băeșu!“
În timpul acesta, la București, în sala „Ileana“ de pe Calea Victoriei, studenții pietreni inundau „Expoziția Băeșu“, priveau încântați pe vânjoșii plutași, în lupta cu valurile Bistriței; pe plăieșii moldoveni cu pălării mari peste pletele cenușii, statornici păzitori ai gliei strămoșești; pe țărăncile cu mâna la gură, cu ochii triști; pe măicuțele sfioase; sălbatica și frumoasa vale a Bistriței, cu oamenii și viața de atunci.
Rodul bogat al muncii lui Aurel Băeșu trăia, strălucea, pentru că era desprins din viață, pentru că era dăruit din plin, frământat cu sentimente adânci umane, cu bogăția minții sale scânteietoare și neadormite. Erau făurite cu sacrificiul vieții sale tinere. Deși știa că-i condamnat, o mare forță lăuntrică îl făcea să vibreze, să-și consume flăcările geniului său până aproape de sfârșit, dăruindu-se cu totul creației artistice.
Se veseleau ochii și sufletele lor cântau de emoții. Tinerii studenți pietreni căutau în jur ochii negri, strălucitori ai pictorului. Făptura lui însă era țintuită pe un pat de suferință, la poalele munților Cozla, la Piatra Neamț.
Într-o seara, îmi ceru pentru prima dată să rămân noaptea cu el. Am stat tăcuți și speriați până-n zori, când soarele ne-a înviorat o clipa. Eram doi muribunzi… el aproape pierdut, eu aproape distrus.
Am rupt fila din calendar… Arăta: 26 (? 24 ) august 1928. Avea 33 (? 32) de ani. Vântul revărsa prin geam un torent de frunze aurii. Veneau ca niște ușoare oftări de durere, pentru viața care se stingea, ca un sărut ce-i mângâia fruntea întunecată și ochii profunzi și limpezi, peste care genele încărcate de tristețe se lăsau încet… încet…
Ca un pios omagiu adus unui prieten drag, coleg de studii în Academia de Belle Arte, cu care și-a înfrățit visurile și idealurile, tovarăș nedespărțit în călătoriile din Italia, sculptorul Mihai Onofrei a dăltuit în bronz și-n lacrimi chipul colegului scump, care și-a frânt aripile atât de timpuriu în zboru-i falnic. Imagine sugestivă de pe monumentul funerar din cimitirul Piatra Neamț.
Mihael BALINT