*Dr. Miron Itzhak, psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Săptămâna trecuta, fetița mea mi-a povestit că are un iubit și că ea se simte foarte bine alături de el. Am avut ocazia să vad aceste lucruri la petrecerea de sfârșit de an la grădinița ei: cum au stat împreuna și s-au simțit destul de bine. În fața publicului, el a ridicat-o în brațe și toți părinții au rămas uimiți. Văzând acest lucru și legătura strânsă pe care o au, am hotărât să îl chem cu noi la un picnic. Acolo însă am văzut trăsăturile lui mult mai adânci și de care nu mi-a plăcut. Cuvintele lui, felul cum vorbea, dominanța lui mi-au prezentat o atitudine negativă. Sau poate că fiecare părinte își apără copilul și nu mi-a plăcut faptul că fetița mea de 6 ani se prezintă într-un mod atât de neadecvat, cum nu mă așteptam eu. Bineînțeles că și soția mea a văzut aceleași lucruri, numai că ea s-a hotărât să ia decizii mai drastice, cum ar fi să nu-i spună fetiței nimic, dar când vine băiatul la noi acasă să-i spună că fata nu este și să îi îndepărteze tacit. Oare faptul că există o diferență cognitivă, mentală atât de mare face necesară intervenția părinților sau care este modul cel mai adecvat de comportament al părinților și bunicilor față de copii, în cazul legăturilor de relație intimă?
Problema aceasta apare în mod frecvent în relaționarea părinți-copii. Aproape că nu există un caz în care părinții să nu fi intervenit, înspre bine sau înspre rău. Margaret Maler, un mare psiholog, a dezvoltat teoria atașamentului copil-părinte și a simbiozei dintre ei. Ea împarte simbioza în doua părți: simbioza fizică, biologică până în momentul în care se naște copilul și se taie cordonul ombilical, după care rămâne simbioza psihologică, care se referă la grija, la iubirea față de acel copil, ca o parte din omul care l-a născut. Cercetările arată că simbioza este mult mai puternică între mamă și copil fața de tată și copil. Această simbioză este văzută în mod clar în primii doi ani după naștere, când încet-încet i se deschide drumul, i se oferă mai multă și mai multă încredere în el și independență din toate punctele de vedere.
Din păcate, sunt foarte mulți factori care determină ca libertatea și independența să nu ajungă la un nivel satisfăcător. O să numesc o parte din acești factori:
– Probleme fizice sau psihologice ale copilului după naștere. Aici mă refer la retardarea mintală, boli și foarte multe impedimente care duc copilul la imposibilitatea de a-și găsi independența absolută.
– Nevoia subiectivă a mamei sau tatălui să nu lase copilul să se dezvolte pentru a ajunge la independență, de teamă ca o să îl piardă și o să rămână singuri.
– Nevoile părinților de a interveni pe toate căile posibile să îmbunătățească starea copilului și să îl aducă cât mai sus în scala societății. Asta înseamnă să îl protejeze, să îl alinte, să ia hotărâri în locul lui, să discute cu profesorii ca să îi dea note mai bune, să plătească pentru lucrul ăsta și, bineînțeles, să facă tot efortul ca să îi găsească copilului lor o parteneră de viață cât mai adecvată pentru aspirațiile lor.
Trebuie avut în vedere modelul structural al familiei tradiționale, în care rolul părinților era foarte puternic în a stabili cu cine se va căsători copilul lor în funcție de averea și necesitatea familiei de a evolua. De exemplu, copiii familiilor burgheze erau căsătoriți cu alți copii din aceeași pătură socială, pentru a menține averea și pentru a crea noi legături ce dezvoltau puterea familiei. Lucru care s-a schimbat în societatea de astăzi, alegerea partenerei/ partenerului, în modul teoretic, este pur și simplu alegerea copilului și nu a părinților. Dar grija și teama de a nu greși ca părinți, îi face pe aceștia să intervină des în viața copilului. Din când în când, se poate observa în deciziile luate din partea cuplului tânăr influența părinților. Există și cazuri contrare, în care perechea tânără s-a hotărât să mențină relația intimă numai pentru a-și demonstra lupta lor împotriva părinților, lucru care face ca relația intimă să nu se bazeze pe o direcție potrivită și naturală. Din momentul în care își dau seama că nu mai există acel impediment din partea părinților, ei își dau seama că nu se potrivesc unul cu altul. Au fost și cazuri extreme, precum povestea lui Romeo și Julieta, cei doi ducând iubirea la extrem și murind, prin sinucidere, unul pentru celălalt.
Dezamăgirea personală a părinților sau bunicilor, frustrările lor din prezent, dar și cele din trecut, îi aduc să ia o decizie motivată de ideea că „eu am o experiență, am căzut și nu aș vrea ca și copilul meu să cadă la fel ca mine“. Acest lucru este văzut foarte puternic în jurul vârstei de adolescență, unde crește nevoia de libertate a copilului și, cu cât el manifestă revoltă, cu atât se simt părinții mai ofensați și intră într-o luptă nepotrivită cu copilul lor. Discrepanța care se creează după ce fiecare vrea să își prezinte orgoliul lui, dur și pretențios, poate duce la o ruptură mare, cum ar fi tentative de sinucidere, probleme de consum de alcool și de droguri, fuga de acasă și luarea deciziilor extrem de nepotrivite. Această intervenție nepotrivită poate influența copilul și adultul pe parcursul vieții lui, când acesta nu reușește să își creeze o relație intimă, acuză părinții pentru toate neajunsurile lui. Astfel, adultul se dezvoltă, dar ajunge la probleme psihologice mari și care influențează foarte mult cariera lui și toată viața lui personală.
În concluzie, e bine ca părinții să își aducă experiența în viața privată a copilului, dar depinde cum, cât, în ce măsură și care sunt limitele acestui aport. Personal, sugerez ca fiecare părinte să își crească copilul și să îl învețe să ia decizii de unul singur și să înțeleagă că linia de aspirații e linia lor și ei nu pot schimba prea mult destinul, cu toate că vor foarte mult.
Cu respect,
Dr. Miron Itzhak
Director Institut Miron
Cabinet de Psihologie
Str. Mihai Eminescu, Nr.3, Bl. D4, Sc.B, Ap.37, Piatra Neamț
Tel.0233-236146;0724-2252147, 0747627971; E-mail: miron@ambra.ro
Site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro