A apărut, la Editura Nemira, cartea jurnalistului francez Antoine Leiris, „Nu veți avea ura mea“. O carte tulburătoare, în care autorul spune întreaga poveste a luptei sale cu suferința, după pierderea soției lui, Hélène Muyal-Leiris, pe 13 noiembrie 2015, în atacurile teroriste de la Bataclan, Paris.
Răvășit de durere, Leiris scrie o scrisoare deschisă către atacatorii care au omorât-o pe soția lui, refuzând ca această crimă să definească viața sa sau pe cea a copilului lor, în vârstă de numai 17 luni la momentul atacului. Scrisoarea este preluată de ziarele și televiziunile din întreaga lume, ca un manifest împotrivă urii.
„O carte plină de curaj și sinceritate, care răspunde unei întrebări imposibile: cum pot să merg mai departe? O mărturie rară și greu de uitat despre supraviețuire, ce transmite un îndemn universal la speranță. Mesajul lui Leiris este o stea călăuzitoare în aceste vremuri întunecate. Despre cum numai dragostea poate învinge întotdeauna ura“, spun editorii.
Iată și un scurt fragment din carte, respectiv celebra scrisoare deschisă către teroriști publicată, anul trecut, pe pagina personală de Facebook a jurnalistului Antoine Leiris:
„Vineri seara ați furat viața unei ființe de excepție, dragostea vieții mele, mama fiului meu, dar nu veți avea și ura mea. Nu știu cine sunteți și nici nu vreau să aflu, sunteți suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care voi ucideți orbește ne-a făcut după chipul său, fiecare glonț din corpul soției mele va fi o rană din inima lui.
Așa că nu vă voi face darul urii mele. Ați încercat din greu să-l obțineți, dar ca să răspund urii cu furie ar însemna să cedez aceleiași ignoranțe care a făcut din voi ceea ce sunteți. Voi vreți să-mi fie frică, voi vreți să-mi privesc concetățenii cu neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranță.
Am văzut-o în această dimineață. În sfârșit, după nopți și zile de așteptare. Era la fel de frumoasă ca atunci când a plecat vineri seară, la fel de frumoasă ca atunci când m-am îndrăgostit de ea acum 12 ani. Sigur că sunt devastat de durere, vă acord această mică victorie, dar ea va fi de scurtă durată. Știu că ne va însoți în fiecare zi și că ne vom regăsi în paradisul sufletelor libere, cel pe care voi nu îl veți accesa niciodată.
Suntem doi, fiul meu și cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele din lume. De altfel, nu mai am timp să vă dedic, trebuie să mă alătur lui Melvil care se trezește din somnul de după-amiază. Are abia 17 luni, își va lua gustarea ca în fiecare zi, apoi ne vom juca împreună ca în fiecare zi și, întreaga lui viață, acest băiețel vă va aduce afrontul fericirii și libertății sale. Căci nu, nu veți avea nici ura lui“. (I.N.)