Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Când am început practica în psihologie, prima îndrumare a fost preocuparea pentru vârsta adolescenței. Am lucrat timp de 10 ani cu toate felurile de adolescenți, de la copiii străzii până la adolescenții care aveau conflicte interioare puternice. Vârsta adolescenței reprezintă un capitol special în psihologia clinică, fiind vârsta celei mai controversate perioade din viață. Vorbim de relațiile adolescentului cu părinții, profesorii, școala, relațiile intime cu sexul opus sau cu prietenii de același sex și, poate, cea mai conflictuală perioadă a adolescenței – între el și el însuși. Interesant este faptul că până la revoluția industrială, definițiile vârstei copiilor erau altfel gândite și formulate. Copilul era numit copil până la vârsta de 8 ani, petit enfant. După această vârstă, mare parte dintre ei plecau cu părinții să-i ajute la locul de muncă (de regulă în fabrici ori lucrau în câmp, în agricultură, ca un adult). Atunci devenea copil mare, grand enfant. Spre sfârșitul secolul al IX-lea, când au început să se dezvolte teoriile psihologice și s-a pus accent pe dezvoltările psihologică, cognitivă și fiziologică, se ajunge la concluzia că există o fază de dezvoltare care n-a fost luată în seamă și care este o fază între copil și adult. Se numește adolescența. Există o discuție între cercetători – de când începe adolescența? Unii spun că în jur de 14-15 ani și alții includ faza de pubertate ca începutul perioadei de adolescență. Nu există discuții: din momentul când se dezvoltă organele sexuale – la băieți și aici ne referim la plăcerea erotică plus erecția și ejacularea iar la fete menstruația, începe faza de adolescență. Bineînțeles că există și semne exterioare, fiziologice, cum ar fi creșterea părului în zonele erogene, schimbarea vocii etc. Unii copii cresc dintr-o dată, ca din apă, cum se spune, mult mai repede. Alții, mai puțin sau mai lent. Dezvoltarea hormonală este și ea foarte rapidă și duce la dezechilibru psihologic, cum ar fi stările duse la extremități – între euforie și deprimare. Gândirea este și ea mai egocentrică, plină de fantezii și cu halucinații. La unii dintre copii se dezvoltă o agresivitate mai puternică, la alții, o închidere și o interiorizare mai puternice. Sociabilitatea este și ea în schimbare – ori în creștere, mai puternică, ori este mai redusă și atunci mulți preferă să se închidă în camera lor, să compună poezii, să audă muzică sau să stea ore cu laptopul lor și să nu fie deranjați de nimeni. O parte dintre acești copii sunt influențați de alții și tinde să caute provocări și să ajungă la aceste stări menționate mai sus, prin folosirea substanțelor halucinogenedroguri sau alcool. Este faza în care neînțelegerea între adolescent cu el însuși crește puternic. El se întreabă – problema existențialistă, cine de fapt, sunt eu, ce fac pe pământul acesta? Nu e de mirare că tentativele de suicid demonstrative sunt cele mai multe la această vârstă (10,5% din populație). Aceeași neînțelegere individuală crește când se pune problema de identitate personală, profesională (ce vreau să fac, ce meserie să aleg în viitor ) și probleme de identitate sexuală (tendințele de homosexualitate sau lesbianism latente sunt frecvente în această perioadă). Aici contează foarte mult părinții. Cu cât părinții sunt mai inteligenți afectiv, știu să aplaneze situația, știu cum să accepte conflictele și opiniile dar să-l și îndrume serios spre dezvoltare, cu atât e mai bine. Și nu invers, cu cât familia suferă de o problemă cum ar fi divorțul, despărțirea, boala și moartea, cu atât acestea pot influența copilul și devoltarea lui ulterioară. Și sărăcia este un factor care influențează adolescentul să încerce prin metode neadecvate să fugă de realitate și să-și pună măști care nu sunt ale lui, doar pentru a supraviețiui. De multe ori, părinții (mama sau tata ori amândoi) nu pot înțelege această perioadă de nevoie de independență mai mare a copilului devenit adolescent. Ei continuă să se lupte cu el, cu cine deține autoritatea. Lupta duce de mai multe ori la interdicții: să nu plece din casă ori alte pedepse. Consecința poate fi de la certuri până la abandon școlar, droguri, căutarea unor rețele de socializare pentru a recompensa nevoile lui afective. În acest caz, o parte dintre copii deviază de la standardele normale, la criminalitate.
Foarte bun articolul.